În căutarea sensului pierdut (II)
Un alt domeniu în care găsirea unui nume cît mai evocator a pus la încercare inventivitatea descoperitorilor este chimia. Tabelul periodic al lui Mendeleev cuprinde toate elementele chimice, iar în spatele fiecăruia se ascunde o istorie de eforturi de cunoaștere în care actul numirii a fost, probabil, cel mai puțin problematic. Informațiile pe care le-am selectat mai jos sînt furnizate de o carte extraordinar de interesantă a lui Axente Sever Banciu.
Numele elementelor chimice denotă aparența sau, deseori, comportamentul: argint < lat. argentum < gr. argyros „care strălucește”; sulf < lat. sulphurium < skr. sulvari „inamicul cuprului”, numit așa „deoarece cuprul încălzit cu sulf se transformă din roșietic și lucios în sulfură de cupru neagră”; fosfor < gr. phos „lumină” + phero „a purta” = „purtător de lumină” : după distilare, în contact cu aerul, el se aprinde și arde cu foc rece; hidrogen < gr. hydro „apă” + gennao „a produce” = „care produce apă”; azot < gr. a- „fără” + zoe „viață” , deoarece „nu întreține viața animalelor care îl inspiră”. Denumirea de azot este răspîndită mai ales în Franța, însă termenul paralel, de nitrogen, denumit astfel de chimistul francez J.A. Chaptal, a fost preluat de țările vorbitoare de limbă engleză. Termenul nitrogen provine din gr. natron „salpetru/nitrați” + gennao „a produce” = „producător de nitrați”.
Termenul chimic mai poate să arate culoarea la analiza spectrală: în 1859, doi profesori, unul de chimie (Bunsen) și altul de fizică (Kirchhoff), inventează spectroscopul și pun la punct analiza spectrală în care un sistem de prisme separă razele de lumină în componente. Astfel, ei descoperă rubidiul, numit după lat. rubidos „roșu închis”, liniile sale spectrale fiind de această culoare. Similar, elementul cesiu < lat. caesius, „bolta albastră a cerului”, este numit așa datorită splendidelor sale linii spectrale albastre, după cum spune chiar descoperitorul, Robert W. Bunsen, într-o scrisoare către un amic. Taliul, din gr. thallos „ramură verde”, cu linii spectrale verzi, și indiul, cu linii strălucitoare albastru-indigo, se înscriu în aceeași serie.
Altele sînt, pur și simplu, nume de locuri: cupru < lat. aes Cyprium „din Cipru”, numit așa în antichitate după locul (insula Cipru) de unde grecii și apoi romanii extrăgeau acest metal; hafniu, izolat de doi chimiști danezi, numit așa după Hafnia, numele latinesc al capitalei daneze, Copenhaga; americiu după America, europiu după Europa, berkeliu după orașul Berkeley, unde a fost descoperit, terbiu după orașul Ytterby, californiu după California.
Următoarele elemente au fost numite după cum urmează în cinstea țărilor de origine ale descoperitorilor lor: galiu (francezul Boisbaudran), scandiu (suedezul Nilson), germaniu (germanul Winkler), poloniu (soții Curie, polonezi). Există și nume date în cinstea unor personalități: curiu după soții Curie, einsteiniu după Einstein, fermium după fizicianul italian Enrico Fermi, mendeleeviu după Mendeleev, nobelium după chimistul suedez Alfred Nobel, lawrencium după E.O. Lawrence, inventatorul ciclotronului.
Din inventar nu lipsesc nume de planete: telur < gr. tellus „pămînt”; seleniu < gr. selene „lună”; heliu < gr. helios „soare”. Elementul uraniu a fost numit așa în 1789, în cinstea lui Herschel care descoperise planeta Uranus cu opt ani înainte; elementul neptuniu a fost numit astfel deoarece, în sistemul periodic al elementelor, el este așezat după uraniu, la fel cum planeta Neptun vine după Uranus; similar, plutoniul și-a primit numele pentru că vine după neptuniu, în tabelul lui Mendeleev, la fel cum planeta Pluto vine după Neptun.
Nici numele de zei nu au scăpat din nomenclator: vanadiu < zeul scandinav Vanadius (element descoperit de un chimist suedez); toriu <Thor, zeul războiului la scandinavi (element descoperit într-un mineral provenit dintr-o localitate suedeză). În fine, avem și simple calificative: în 1898, englezii W. Ramsey și M.W. Travers descoperă și numesc trei gaze rare: krypton „cel ascuns”, neon „cel nou” și xenon „cel străin”.
Deoarece discuția a ajuns la planete, ar fi foarte interesant să vedem și ce fel de cuvinte apar atunci cînd ele trebuie să descrie elemente din – literalmente – altă lume. Începînd cu mijlocul anilor 1990 și pînă în ziua de azi, Statele Unite ale Americii au trimis pe Marte patru rover-uri – vehicule robotizate de explorare spațială care, ajungînd pe altă planetă, iau eșantioane de roci, fotografiază și, în general, culeg informații. Nagin Cox, ingineră NASA pentru Curiosity, actualul rover, descrie (într-o conferință TED din 2016) ce înseamnă să locuiești pe Terra non-stop și să lucrezi pe Marte de la 9 la 17.
Problema fundamentală, pe care echipa nu a anticipat-o cînd a început lucrul, a pornit de la diferența de durată dintre o zi pămîntească și una marțiană: planetei Marte îi trebuie 24 de ore și aproximativ 40 de minute ca să se rotească o dată în jurul axei sale, ceea ce înseamnă că o zi acolo este mai lungă cu 40 de minute decît o zi la noi. Pentru ca echipa să respecte programul fix de opt ore de lucru marțian (în rest, rover-ul „doarme”, adică este inactiv deoarece inginerii îi schimbă programul, dînd instrucțiuni pentru a doua zi), pe Terra echipa trebuie să vină la serviciu la ora 8 în prima zi, la 8,40 în a doua zi, la 9,20 în a treia zi, la 10 în a patra zi și tot așa, zilnic cu 40 de minute mai tîrziu decît în ziua precedentă.
Cox dă detalii extraordinar de interesante despre consecințele concrete ale faptului de a te comporta ca și cînd ai fi pe Marte, care pleacă de la simpla necesitate ca fiecare membru al echipei să poarte două ceasuri la mînă (unul pentru ora terestră, celălalt pentru ora marțiană), la modificări psiho-somatice și dereglarea ritmului circadian uman induse de perceperea diferită a timpului (fapt care duce la înlocuirea echipelor la interval de cîteva luni). Însă pe noi ne interesează un alt fenomen, din plan lingvistic: apariția unor cuvinte care să denumească realități de pe Marte și care să faciliteze comunicarea rapidă între membrii echipei.
Astfel, Sol denumește o zi marțiană. Dacă cineva din echipă se referă la „ziua de azi” pe Terra, zice, așa cum spun toți englezii, today (în care day înseamnă „zi”), dar dacă vrea să spună „azi pe Marte” va zice tosol. Dacă vrea să zică „ieri pe Terra”, va folosi cuvîntul englezesc pentru „ieri”, adică yesterday (în care se combină yester „anterior” și day „zi”), dar pentru „ziua de ieri pe Marte” va zice yestersol. Similar, tomorrow („mîine”) este nextersol (next „următor”) sau solorrow (un amestec între Sol și tomorrow). Oamenii din echipa care lucrează cu rover-uri care se mișcă pronunță to-SOL, cu accent pe a doua silabă, pe cînd oamenii care lucrează pe rover-uri care nu se mișcă pronunță TO-sol, cu accent pe prima silabă: Cox glumește spunînd că astfel, după accentul marțian, poate să-și dea seama din ce misiune au făcut parte vorbitorii. Ancorarea în numele deja semnificative pe care o vedem și în aceste situații excepționale arată, încă o dată, nevoia omului de a reduce pe cît se poate arbitrarul semnului lingvistic.
Cînd Shakespeare întreabă „Ce este-un nume?”, în Romeo și Julieta, arătînd mai departe că „un trandafir, oricum ar fi numit, va mirosi la fel de dulce”, nu putem să nu îi dăm dreptate. Însă din toate indiciile furnizate de nomenclaturile botanice, chimice sau altele reiese o constantă. Anume, omul se străduiește să dea sens numelor noi, să iasă cumva din arbitrar sau măcar să îl limiteze. Nu poate face prea multe tocmai pentru că limba este mereu ceva moștenit de la generația dinainte. Dar, dacă asupra acestei moșteniri individul vorbitor nu are nici o putere, situația se schimbă cînd cuvinte noi, care nu au existat înainte, trebuie să apară.
Dacă te uiți la prezent, înțelegi ce s-a întîmplat și în trecut; umanitatea din noi, nevoile și tendințele noastre rămîn la fel, indiferent de epocă. Prin urmare, nu este deloc de neînțeles ideea că, înainte de Babel, în ur-limbă, primul om, Adam, ar fi dat nume tuturor lucrurilor, iar numele dat a surprins sensul, adică esența, sau ceea ce face lucrul denumit. Saussure însuși afirmă: „Actul prin care, la un moment dat, s-ar fi dat nume lucrurilor și prin care s-ar fi încheiat un contract între concepte și imaginile acustice poate fi conceput, dar nu a fost niciodată constatat. Ideea că lucrurile s-au putut petrece astfel ne este sugerată de sentimentul foarte viu pe care-l avem cu privire la caracterul arbitrar al semnului”.
Cele mai multe cuvinte din vocabularul actual nu ne spun mai nimic, probabil, în forma în care se prezintă astăzi. Dar în foarte multe cazuri, căutarea cuvîntului de origine, a etimonului, aruncă lumină. Să luăm doar exemplul cuvîntului românesc mujdei (= must de ai adică „suc de usturoi”, supus transformărilor fonetice, unde popularul ai reflectă latinescul allium), sau exemplul cuvîntului englezesc squirrel „veveriță” care provine din compusul grecesc skiouros, traductibil prin „cea care stă la umbra cozii”. Nu este, deci, lipsit de rațiune să presupunem că, pe măsură ce ne întoarcem înapoi în timp, vom găsi cuvinte din ce în ce mai motivate în raport cu realitatea. Eforturile gramaticienilor comparatiști din secolul al XIX-lea și încercările lor de a reconstrui forme lexicale primitive comune (indo-europeana) au fost natural limitate de inexistența unor mărturii scrise din epoci atît de îndepărtate. Ținînd însă cont de raportul strîns dintre limbă și gîndire, ideea unui contract inițial ca acela menționat de Saussure este foarte posibilă.
Un nume, dacă nu explică, măcar descrie realitatea. Lingvistica cognitivistă americană din zilele noastre propune ipoteza îndrăzneață conform căreia gîndirea omului este esențial modelată de sistemele senzoriale și de cel motor. Dacă acest lucru este adevărat, atunci nu numai metaforele, ci toate numele date lucrurilor în general sînt, de fapt, experiență codificată lingvistic. Numele, simbolurile, codul lingvistic sînt însăși forma sub care mediul înconjurător, realitatea, își face loc în mintea omului.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons