În căutarea sensului pierdut

31 octombrie 2021   La fața timpului

Problema „potrivirii” unui nume cu un lucru este foarte veche: în dialogul Cratylus, Platon îi dă forma unei confruntări între Hermogenes – adept al arbitrarului numelui – și Cratylus – susținător al ideii de iconicitate. Poate un cuvînt, în dublul său aspect, de asociere între formă și sens, să conțină Adevăr? Noi nu cunoaștem limba altfel decît ca moștenire de la cei dinaintea noastră, nu știm originile ei, cum a apărut, cine a inventat-o (ipotezele actuale sînt rezultatul celor două privitoare la originile omului – creaționism versus evoluționism, cu variațiile lor). Platon (prin Socrate, „moderatorul” discuției) introduce ideea unui creator mitic al cărui plan inițial ar putea fi dezvăluit măcar parțial dacă privim la felul în care este alcătuită o limbă; filozoful atenian exprimă părerea de bun-simț conform căreia, așa cum un meșter nu asamblează la întîmplare componentele unui război de țesut, tot așa dătătorul de nume trebuie să fi știut „cum să încorporeze în litere numele care se potrivește natural cu fiecare obiect” (Platon înțelege aici litera mai ales în relația sa cu sunetul, nu ca semn grafic în sine, deci atitudinea trebuie citită în cheia fonetismului ortografic: literă/sunet).

Iconicitatea limbii presupune ca „numele să fie o imitație vocală a lucrului”, dar nu ca o onomatopee, ci ca o redare a esenței acelui lucru, astfel încît, atunci cînd îi pronunți numele, în minte să apară, automat, sensul. Cînd pictează un om sau altceva din natură, artistul „folosește cîteodată doar roșul, alteori altă culoare, sau amestecă mai multe culori... [...] tot așa și noi ar trebui să aplicăm litere lucrurilor, folosind o literă pentru un lucru sau mai multe împreună, în silabe, apoi să combinăm silabele”. Trebuie să aflăm doar valoarea acestor unități minimale, pentru că apoi vom putea deduce sensul întregului. Hermogenes și Cratylus examinează împreună recurențele diferitelor litere/sunete în cuvintele grecești pentru a identifica teme semantice comune: consoana l are o pronunție în care „limba execută o mișcare de alunecare”, de aceea sunetul se găsește în echivalentele grecești pentru alunecare, uniform, neted; pentru că „limba se agită cel mai mult cînd pronunță acest sunet”, r e semn al mișcării, de aceea se regăsește în echivalentele grecești pentru curgere, tremor, curent, alergare; f și s cer mult suflu, deci imită concepte ca șoc, scuturare, fierbere; d și t, din cauza „compresiei și presiunii aplicate de limbă”, sînt natural potrivite „a reda ideea de unire și repaus”; sunetul greu g combinat cu alunecosul l evocă ideea de lipicios: glucoză, aglutinare; vocala o exprimă rotunjimea, i exprimă „elementele subtile care pătrund prin toate lucrurile”.

Pe astfel de percepții subiective, bazate cînd pe fiziologia auzului, cînd pe cea a văzului, s-au construit o serie de limbi artificiale destinate lumii ficționale, artistice (cititorul își amintește, cu siguranță, de limbile artificiale destinate funcționării în lumea reală, despre care am scris recent). Probabil cele mai cunoscute exemple sînt elvish, din Stăpînul inelelor, și klingoniana, din seria SF Star Trek. Elfii din ținutul mitic imaginat de J.R.R. Tolkien vorbesc mai multe limbi diferențiate, între care quenya (a nobililor) și sindarin (a celor de rînd). Pentru că le-a inventat pentru sine, Tolkien spune că aceste limbi ar putea părea altora „sentimentale fonetic și semantic”, dar designul acesta a fost intenționat încă de la început. Dincolo de morfologie sau sintaxă, autorul a fost preocupat mai mult de aspectul sonor, încercînd să găsească cuvinte „frumoase”. Ca să-și exemplifice intenția, el dă sintagma cellar door („ușa pivniței” în limba engleză), a cărei pronunție o găsește „frumoasă” (citiți SE-lă-doo). Eufonia – efectul plăcut al sunetelor lingvistice asupra auzului – a fost un exercițiu în sine, pentru că, spre deosebire de orice alt caz, în acesta autorul a găsit mai întîi numele, apoi a construit povestea pentru ele, nu invers, cum se întîmplă de obicei. Procesul e deosebit de anevoios pentru că, „atunci cînd inventezi o limbă ești liber: prea liber. E dificil să potrivești un sens cu un tipar sonor dat, dar e și mai greu să potrivești un tipar sonor cu un sens dat”, scrie Tolkien. Dacă numești un lucru oricum vrei, fără să ai exercițiul gustului lingvistic sau al artei, înseamnă că inventezi un cod, nu construiești o limbă: „E cu totul altceva să găsești o relație, sunet plus sens, care să aibă un efect plăcut de durată”.

Iată o mostră de quenya, tradusă de autor: Ai! laurië lantar lassi súrinen, yéni unotimë ve rámar aldaron! / „Oh, ca o ploaie de aur cad frunzele purtate de vînt, ani lungi nenumărați ca aripile copacilor”. Și un text în sindarin: Aragorn Arathornion Edhelharn, aran Gondor ar Hîr i Mbair Annui / „Fiul lui Aragorn Arathorn, Elfstone, rege al Gondorului și stăpîn al Ținuturilor de vest”. Quenya trebuie să fie misterioasă și muzicală, spre deosebire de sindarin. Analiza fonologică a acestor mostre scurte dezvăluie absența grupurilor de consoane în quenya și prezența lor în sindarin (consoanele închid fluxul de aer, nu permit respirația largă), cadențarea ritmului în quenya, potrivit declamațiilor din Antichitatea romană (latina e una dintre limbile luate ca model de Tolkien) – fapt datorat alternanței regulate de silabe formate din consoană plus vocală; în contrast, se observă absența unui ritm regulat în sindarin, lucru care duce la fragmentarea respirației. Litera e cu umlaut reprezintă sunetul /e/ pronunțat la sfîrșit de cuvînt, singur, în silabă separată, cum limba engleză nu permite.

Preluată de fani după moartea autorului și îmbogățită, limba elfilor și-a croit drum în muzica eterică cîntată de Enya, în Aniron sau May It Be (refrenul), melodii care se regăsesc în splendida ecranizare a trilogiei Stăpînul inelelor. Dacă, mai presus de orice, Tolkien a vrut să creeze o atmosferă mistică unică, rareori au conlucrat forțe și talente într-o formulă mai potrivită a o aduce la viață din paginile cărții: vocea răcoroasă a Enyei suprapusă peisajelor nepămîntești picură balsam peste răni, odihnește sufletul căzut în deznădejde și alungă umbra morții cu un mesaj plin de speranță, care transcende interpretările punctuale și rezumă întreaga condiție umană: Mornië utúlië / „Crede și îți vei găsi calea”.

Klingoniana se află la polul total opus: o limbă aspră, destinată a reflecta trăsăturile psihice ale unui neam de războinici. La cererea studiourilor de film, inventatorul, lingvistul Marc Okrand, a căutat să găsească acele combinații de sunete care să fie, pe cît posibil, cît mai diferite de ceea ce se găsește în limbile umane, din moment ce e vorba despre o rasă extraterestră, dar, totodată, să poată fi pronunțate de actori. Limba klingoniană (thlIngan în pronunția „nativă”) are 4 vocale și 21 de consoane. Analiza distinge o frecvență mare a sunetelor guturale, aspre, cu loc de articulare cît mai în spatele gîtului și spre glotă – h, ch, gh pronunțate apăsat; apoi, stopul glotal prezent mai ales în limbile africane, care dă impresia de sufocare bruscă; multe grupuri de consoane lipite unele de altele fără nici o vocală, lucru care imprimă un ritm sacadat, generator de anxietate. Dublat de intonația brutală, mesajul nu are nevoie să fie tradus: intențiile belicoase ale personajelor nu pot fi puse la îndoială.

La final, ar fi interesant de menționat un caz de idioglosie din lumea muzicii: în Now We Are Free, coloana sonoră – nespus de frumoasă – a filmului Gladiatorul, cîntăreața australiană Lisa Gerrard cîntă, după cum spune într-un interviu, „în limba Inimii”, sau a speranței (hopelandic). Mesajul global al acestei limbi inventate și folosite de Lisa de la vîrsta de 12 ani e că Dumnezeu există, iar omul poate avea o relație personală cu El. Un astfel de mesaj, susține autoarea, poate fi transmis numai într-o limbă în care nu poți minți și care îți permite să spui adevărul absolut, spre deosebire de engleză. Analiza fonologică arată unități structurale scurte, monosilabice sau bisilabice (anol, șe, le, la, um, de, un, da, peci, ni, sa etc.), bazate pe sunetele limbii engleze, iar faptul că sînt inventate pe măsură ce Lisa cîntă (proces adesea asemănat cu vorbirea în limbi a penticostalilor) arată motivarea lor emoțională. Eufonia e generată de alternanța consoană-vocală (sau invers) și de absența grupurilor de consoane în aceeași silabă; dincolo de lipsa de sens, senzația de limbă stranie (pentru englezi) vine din fonotactică – la fel ca în quenya, sunetul /e/ final e foarte prezent în hopelandic, dar nu numai el, ci și unele vocale finale scurte (o, u) care nu apar niciodată la sfîrșitul cuvintelor în engleză, ci doar în interior.

Toate acestea sînt menite a demonstra că, cel puțin în lumea artistică, forma sonoră poate închide în ea sensuri care se sustrag decodării mentale. Prin apelul la simțuri, combinația de sunete lingvistice și muzicale depășește barierele fixate de limbile pe care le vorbim, generînd în noi stări și emoții similare, la fel cum ar face un mesaj transmis pe căile obișnuite. Neputînd să refacă drumul înapoi de la Babel la limba lui Adam, cărturarii secolului al XVII-lea (Wilkins, Leibniz) au căutat să inventeze un cod universal echivalent, urmărind obiectivitatea, bazîndu-se pe logică. În contrast, artiștii de azi inventează limbi urmărind subiectivitatea, bazîndu-se pe sentimente. Și unii, și alții, cu același scop: refacerea unității umanității prin atingerea Sensului. Probabil că, în adîncime, avem de-a face, în toate cazurile, cu străvechea aspirație a regăsirii Paradisului pierdut și a locului privilegiat al Omului în el.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: poem quenya (wikimedia commons)

Mai multe