Împrejurări și calități în destinul unui „cărturar de altădată”

30 septembrie 2020   La fața timpului

Două sînt cărțile care, în felul lor, m-au mișcat profund. În ordinea lecturii, prima este Cantemireștii de Ștefan Lemny, a cărei ediție românească a apărut, la Polirom, în 2010. Îi urmează Un cărturar de altădată: Constantin Erbiceanu (1838-1913) de Leonidas Rados, recent apărută la Editura Academiei Române. Dincolo de unele asemănări, cărțile diferă în substanța lor. Ștefan Lemny descrie Aventura europeană a unei familii princiare în secolul XVIII, după cum ne informează subtitlul, în timp ce Leonidas Rados reconstituie cu minuțiozitate, într-o admirabilă cercetare monografică, viața unui cărturar român. Deosebirea fundamentală constă, totuși, în concluziile obținute de cititorul însuși, pe cale interpretativă: dacă aventura europeană a Cantemireștilor rezultă ca un proiect de familie, schițat de bătrînul Constantin Cantemir și perfecționat de Dimitrie, destinul lui Constantin Erbiceanu pare construit la intersecția dintre calitățile personale și împrejurările favorabile. Altfel spus, destinul Cantemireștilor se desfășoară în liniile dorite chiar de ei, chiar dacă și în viața lor intervin evenimente neprevăzute care o influențează; viața lui Erbiceanu, dimpotrivă, e influențată într-o măsură mult mai mare de context, care parcă știe să-i aleagă calitățile personale pentru a construi un destin exemplar.

Desigur, sînt multe cărți care te impresionează în decursul timpului, dar cele două cărți, la o distanță de zece ani una de cealaltă, m-au emoționat suficient de mult încît să fie nevoie ca prezentarea uneia să înceapă cu evocarea celeilalte. De ce? Pentru că ambele arată, într-un timp în care cititorii par mai mult ca oricînd interesați de literatura de dezvoltare personală, felul în care oamenii ar trebui să-și folosească viața pentru a lăsa ceva bun posterității. În cazul Cantemireștilor, cel puțin așa cum ni-i descrie istoricul Lemny, bătrînul Constantin a avut putere, dar n-a avut instrucție; astfel, s-a ocupat să lase fiului Dimitrie ceea ce el avea (puterea) și, în plus, să-i dea ceea ce el n-a avut. La rîndul său, Dimitrie a avut putere, a avut educație, dar n-a avut prestigiu în Europa intelectuală. Prin urmare, s-a îngrijit să-i creeze fiului său, Antioh, aceste condiții. Chiar dacă ștafeta puterii n-a mai putut fi predată, măcar din proiectul de familie al Cantemireștilor a rămas componenta cea mai importantă: educația și, implicit, autoritate în republica literelor. În cazul lui C. Erbiceanu, istoricul Rados nu are în vedere o prezentare a familiei în componenta sa intergenerațională, chiar dacă există în carte un capitol în care-l prezintă ca „tată de familie”, ci mai degrabă se concentrează, în limitele prosopografiei, asupra vieții acestui deschizător de drumuri în cunoașterea științifică (de unde și apelativele de cărturar și savant).

Lăsînd la o parte această încercare de a descrie aventura personală în miezul lecturii, mă voi opri acum doar asupra monografiei istoricului Leonidas Rados pentru a intra în profunzimea principalei întrebări cu care rămîi la capătul celor aproape 500 de pagini: cum s-a construit acest „cărturar de altădată”? Ce înțelegem despre formarea unui intelectual cu operă în România sfîrșitului de secol XIX parcurgînd viața lui Constantin Erbiceanu, astfel cum aceasta a fost reconstituită de istoricul ieșean? Deși autorul nu consideră că cercetarea epuizează subiectul, avem toate motivele să credem că mai mult de atît, în condițiile în care o parte dintre sursele istorice s-au pierdut pentru totdeauna, e cu neputință. Primul motiv vizează interesul cercetătorului față de subiect. Aflăm că la această carte a lucrat 15 ani și că a fost „anunțată” de unele studii publicate începînd de prin 2003-2004. Al doilea motiv, strîns legat de primul, este că autorul a investigat toate sursele arhivistice posibile, mergînd pe urmele cărturarului pînă în depărtata Atenă. Acest detectivism științific îi permite autorului, într-o tentativă cu totul lăudabilă de a-și apăra propria disciplină de asaltul coroziv al diletantismului, să corecteze unele mituri care s-au păstrat în memoria familiei și au fost consemnate în felurite surse editate, așa cum este presupusa apartenență a cărturarului la cercul junimist. Desigur, este discutabilă împingerea spiritului critic pînă la ultimele consecințe, dar atunci cînd aceste mituri interferează cu rigorile domeniului istoriei, este de înțeles și chiar de apreciat vehemența cu care autorul denunță amatorismul. Drama disciplinelor umaniste și, în bună măsură, a științelor sociale este că impostura nu e evidentă oricui și, tocmai din acest motiv, se propagă rapid și cu consecințe grave asupra cunoașterii și prestigiului acestora.

Reîntorcîndu-mă acum la problema pe care am perceput-o ca fiind principală, voi încerca să arăt de ce Erbiceanu s-a format ca rezultat al întretăierii dintre calitățile personale și contextul ce i-a fost dat. Acest lucru ar fi de la sine înțeles în multe alte cazuri dacă am uita că fascinant în dăltuirea acestui destin de savant este chiar felul în care împrejurările au concurat la utilizarea cu maxim profit a acestor calități. Aproape că ai risca să crezi că, cel puțin în unele situații, împrejurările te aleg pe tine, ca om, cu tot ce ai mai bun decît invers… Ce însemna contextul istoric în care s-a format și s-a afirmat Constantin Erbiceanu? Pe de o parte, vorbim de o stare a școlii foarte precară sub aspect logistic și cu o legislație aflată în continuă schimbare care, așa nepredictibilă cum era, te împiedica să-ți faci un proiect personal de dezvoltare profesională (déjà-vu?). Pe de altă parte însă, vorbim de o stare de spirit care conștientiza existența unor întîrzieri și manifesta întreaga disponibilitate de a recupera decalajele.

Ce calități personale avea cărturarul și de care timpul a știut să profite? Prima dintre ele era seriozitatea, iar argumentul – atent documentat arhivistic și bine contextualizat – pe care-l oferă autorul este prezența cărturarului la ore într-o perioadă în care absenteismul dascălilor căpăta proporții care îngrijorau ministerul (p. 163). De asemenea, în timpul studiilor de la Iași și de la Atena avea o prezență regulată, absențele intervenind doar în cazurile rare de boală (p. 85). Disponibilitatea pentru efort completa și ea șirul calităților. Dovada găsită de autor datează din perioada în care Erbiceanu era „omul celor patru slujbe”. Altă calitate, atît de valoroasă pentru activitatea de cercetare, era curiozitatea. Potrivit autorului, vizibilitatea profesională și recunoașterea instituțională prin cooptarea ca membru plin în rîndurile Academiei care, la acea vreme, reprezenta un fel de nec plus ultra al vieții intelectuale, s-a datorat dorinței sale de a cerceta beciurile mănăstirilor, unde a găsit și a salvat prețioase manuscrise din perioada fanariotă. Desigur, curiozitatea s-a manifestat anterior în timpul studiilor cînd, ajuns la Atena, a ținut să audieze și alte cursuri decît cele aparținînd teologiei (p. 86). Cum poți vorbi de pionierat fără curaj? Studiind manuscrisele pe care tot el le găsise, Erbiceanu a formulat concluzii de natură să înfrunte o istoriografie consolidată pînă la dogmatizare. Curajul, exprimat în capacitatea de a lua în piept principalele direcții istoriografice, i-a adus, cu timpul, titulatura de deschizător de drumuri în domeniul studiilor neo-elenistice și creator de școală, chiar dacă continuatorii i-au criticat deficiențele. Ca prim cercetător al perioadei fanariote, el a arătat că, în Principate, cultura greacă a avut un rol benefic, măcar în ceea ce privește spargerea monopolului limbii și culturii slavone. Prin această concluzie, Erbiceanu, un teolog apropiat al Bisericii Ortodoxe, s-a situat în răspăr atît cu mediul eclezial care era „unul tradițional filoslavon”, cît și cu mediul greco-catolic al Școlii Ardelene care, în proiectul de valorizare a limbii române ca instrument al unei culturi naționale, aprecia că „limba și cultura greacă au anihilat spiritul românesc” (p. 358). Concluzia lui Rados e tăioasă: „Oricît am căuta, nu aflăm în știința românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea un echivalent pentru temeritatea cu care elenistul, fără motivații sau umori personale, a introdus pe agenda istoriografiei românești rediscutarea epocii fanariote și a rolului influenței grecești”, astfel că Erbiceanu rămîne „unul dintre cei mai însemnați pionieri din sfera științelor umaniste, tocmai în epoca profesionalizării disciplinelor științifice” (p. 370).

Am schițat contextul și am enumerat calitățile personale. Cum s-au articulat cele două în devenirea unui cărturar? Cum a ales și a rodit contextul aceste calități care zăceau mai curînd în adormire? Ar trebui spus că „abia ca student la Universitatea din Iași va deveni conștient de posibilitățile sale intelectuale și de menirea în viață, dedicîndu-se studiului serios și metodic”, căci la seminarul teologic „nevîrstnicul Constantin se adapta greu [...], provocînd dezordine, deranjînd programul și liniștea așezămîntului în compania unor năstrușnici” (p. 37). Bun, e firesc ca cineva să-și descopere o vocație într-o anumită perioadă a studiilor, după cum firească poate fi și ruptura între superficialitatea din timpul liceului și seriozitatea de mai tîrziu. Dar cum să nu rămîi uimit aflînd că facultatea de teologie din cadrul primei universități românești n-a existat decît patru ani (1861-1864), C. Erbiceanu fiind primul înscris și ultimul ei absolvent pînă la reînființarea ei de mai tîrziu? Tatăl său, preotul Ion, îl trimisese la studii ca să-l pregătească pentru succesiunea la slujire în satul Erbiceni. Pentru aceasta, seminarul teologic îi era mai mult decît suficient într-o perioadă în care foarte mulți preoți aveau încă un grad de instrucție minim. Dar el, într-o perioadă „de lungi frămîntări” (p. 73), a ales să-și continue studiile, aparținînd primei generații de studenți din România. Sînt multe alte situații asemănătoare pe care cititorul le descoperă și, la sfîrșit, nu are cum să ocolească întrebarea dacă unele evenimente se produc doar pentru a scoate din letargie anumite calități individuale și, prin aceasta, să dea naștere unor rezultate suficient de bune încît altcineva să poată construi mai departe pe baza lor. Reținem însă din inventarul șanselor un fenomen specific epocii și poate firesc: protectoratul. La devenirea intelectuală și chiar personală a lui Erbiceanu au contribuit hotărîtor un constant protectorat politic (în persoana politicianului-intelectual D.A. Sturdza) și bisericesc (pp. 368, 372, 397 etc.).

Sînt multe alte teme dezvoltate sau măcar atinse în carte, bunăoară problema sensibilă a mireanului în viața Bisericii puternic clericalizată sau problema relației dintre spiritul critic cerut de știință și fidelitatea instituțională prin ascultare și credință. O altă problemă este antisemitismul. Aflăm că la începuturile activității publicistice, prin 1883, a semnat în nou înființata Revistă teologică o recenzie cu pronunțată tentă antisemită (p. 302). Acest lucru nu spune atît de mult despre autor, cît timp înțelegem din conținutul monografiei că autorul nu a recidivat ulterior cu această abordare, cît despre perioadă și mai ales despre mediul eclezial. Pentru Rados, articolul de fond al primului număr al revistei „mustește de acel naționalism primitiv și abrupt, specific lumii ecleziastice de la acea vreme”, pentru ca apoi să se întrebe: putea evita „acest personaj blajin și tolerant” exprimări de acest fel, „oglinda unor concepții bine încetățenite mai cu seamă în rîndul intelectualilor apropiați de Biserică” (pp. 301-302)?

Nicolae Drăgușin este doctor în filozofie, lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.

Mai multe