Gîndire și baze neurale

O descoperire majoră a științelor cognitive din zilele noastre o reprezintă faptul că mintea omului este întrupată (embodied, în engleză). Aceasta nu înseamnă adevărul evident potrivit căruia orice om are nevoie de un trup pentru a-și desfășura procesele gîndirii. Ci este afirmația îndrăzneață că structura rațiunii înseși provine din detaliile întrupării omului: aceleași mecanisme neurale și cognitive care ne permit să simțim și să ne mișcăm – sistemul senzorial-motor, cu alte cuvinte – creează totodată sistemele conceptuale și modurile noastre de gîndire. Lingvistul George Lakoff și filosoful Mark Johnson, ambii profesori universitari americani, afirmă, în volumul Philosophy in the Flesh, că orice operațiune mentală care implică manipularea de concepte necesită ca structurile neurale ale creierului să desfășoare această activitate. Deci arhitectura rețelei neurale determină ce concepte ai la dispoziție și, în consecință, tipul de operațiuni mentale de care ești în stare. Ceea ce omul experimentează ca formă particulară de gîndire rațională este, de fapt, computație neurală realizată de configurații specifice de neuroni.

Aceste configurații depind de cei trei factori binecunoscuți: moștenirea genetică, interacțiunea cu mediul și educația, în care ultimii doi se împletesc în mod constant și se grefează pe primul. Interacțiunea cu mediul sau ceea ce omul experimentează în mod direct, prin viața de zi cu zi, are efecte cît se poate de concrete la nivel celular, după cum demonstrează o descoperire din neurologie la care profesorul Lakoff face referire într-o conferință din 2012, ținută la deschiderea festivalului Big Ideas Fest din Half Moon Bay, California.

În 1996, într-un laborator de neuroștiință din Parma, Italia, o echipă de cercetători condusă de profesorul Rizzolatti lucra la identificarea exactă a acelor configurații de neuroni care se activează în diverse sarcini motorii executate de o maimuță macac. Craniul ei avea implantați, în ariile motorii și pre-motorii, senzori conectați la computere pe al căror monitor activitatea cerebrală era convertită în imagini și sunete, deci era cartografiată. Este cunoscut faptul că orice mișcare, oricît de simplă, atît la om, cît și la primate, este executată la ordinul ariei motorii, dar planificarea se face în aria pre-motorie. Maimuța macac din experiment a decojit banane și alune, le-a mîncat, a apucat obiecte și le-a dat drumul și așa mai departe, iar cercetătorii au cartografiat neuronii implicați în fiecare activitate.

Într-o zi, un cercetător a ieșit în pauza de prînz, iar cînd s-a întors a luat o banană și a început să o decojească. Atunci a auzit computerul făcînd clic-clic-clic, indicînd că neuronii din creierul maimuței se activaseră, numai că ea nu mînca nimic, se uita la el. Astfel au fost descoperiți neuronii-oglindă: circuitele cerebrale care devin active cînd facem un lucru se activează și atunci cînd vedem pe altcineva făcînd acel lucru. (În paranteză fie spus, foarte interesant este și că acești neuroni sînt conectați la ariile asociate cu emoțiile, astfel explicîndu-se de ce ne dăm seama dacă cineva suferă sau e fericit. Avem astfel demonstrată baza fizică a empatiei, a capacității de a recunoaște în celălalt emoțiile pe care le exprimă.)

Un alt fenomen interesant este că neuronii-oglindă se activează numai cînd recunoaștem ceea ce vedem, dacă activitatea este una firească lumii: dacă, de exemplu, vedem pe cineva băgîndu-și banana în ureche în loc să o mănînce, neuronii nu se mai activează. Aceasta înseamnă că sîntem fizic conectați la lume doar prin acțiunile normale, firești, ceea ce sugerează că mediul nu e numai în jurul nostru, ci se prelungește și în noi. Mai mult: acea parte a creierului care devine activă în momentul în care faci un lucru se activează și atunci cînd doar îți imaginezi că faci acel lucru. Cu alte cuvinte, dacă îți miști mîna sau doar îți imaginezi că o miști, aceleași arii cerebrale implicate în mișcare se activează; dacă vezi marea sau doar ți-o imaginezi, aceleași arii vizuale sînt folosite.

Același lucru este valabil, spune Lakoff invocînd studiile de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională, atunci cînd ne amintim sau cînd visăm; în clipa în care auzim un mesaj vorbit și îi descifrăm sensul, așadar cînd îl înțelegem, în creier are loc, tot așa, o simulare a ceea ce înțelegem. Aceasta înseamnă că, de exemplu, atunci cînd înțelegi poezia unui poet sau tabloul unui pictor, te conectezi (prin neuronii-oglindă) cu autorii prin faptul că tu experimentezi cerebral ceea ce ei au descris.

Aceste descoperiri sînt confirmate categoric de datele obținute în abordarea neurologică a procesului de comunicare stabilit între un vorbitor și un ascultător. Într-o conferință din 2016, expertul în neuroștiință Uri Hasson descrie experimentele efectuate în laboratorul său din Princeton în care, prin folosirea tehnicii imagistice computerizate, urmărește să surprindă ce se întîmplă în creierul omului în timpul comunicării. Una dintre concluziile absolut fascinante este că, deși producerea vorbirii și înțelegerea acesteia sînt două procese foarte diferite, tiparul activității neurale din ariile implicate în înțelegerea povestirii la care e atent ascultătorul tinde să se alinieze tiparului activității neurale din ariile implicate în producerea povestirii pe care o spune povestitorul. Ba mai mult, alinierea este cu atît mai similară cu cît mesajul este înțeles mai bine! Cu alte cuvinte, peisajul mental al ascultătorului devine una cu peisajul mental al vorbitorului în cazul fericit în care ceea ce se înțelege corespunde exact cu sensul mesajului. Invers, cele două peisaje nu corespund cînd mesajul este înțeles greșit. Iată, atunci, că expresia referitoare la două persoane care „sînt pe aceeași lungime de undă” nu este doar o metaforă bazată pe realitățile din tehnică și tehnologie, ci o descriere exactă a activității electrice a două creiere care rezonează. La propriu.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată pe lingvistică americană.