Frica de Dumnezeu, frica de oameni

Noi, oamenii, trăim sub un dublu determinism al fricii. Ne este frică de Dumnezeu și ne ferim a-i călca poruncile, după cum ne ferim și ne este teamă a călca legile noastre, ale oamenilor. Este bine că e așa, pentru că păcatul este tentația ființei umane decăzute. Este, deci, o luptă viața noastră. O luptă în care aducem alături de noi pe ceilalți oameni și pe Dumnezeu. Spunem adesea că „Dumnezeu îmi este martor că nu am greșit” sau aducem pur și simplu oameni care să mărturisească despre noi că sîntem drepți în fața legilor. De aceea părerea celorlalți oameni despre noi este foarte importantă pentru că ei ne sînt mărturisitori ai unei anumite ținute de viață. Nu putem trăi în afara lui Dumnezeu și în afara oamenilor. Sîntem ființe care au ceva lîngă ele și deasupra lor. Și atunci cînd greșim, și greșim adesea, mai avem o speranță. Este vorba despre asumarea greșelii și despre căință. Cu ajutorul lui Ernest Bernea, întregim cele spuse: ființa omului este o îmbinare de bine și rău, de frumos și urît; omul are o natură liberă care-i dă putința să aleagă; omul poate greși, asta este ceva firesc; din această cauză, trecutul fiecăruia dintre noi este încărcat de greșeli; creștinismul a însemnat o adevărată revoluție pentru că face posibilă eliberarea omului de păcate și creșterea sa prin căință; căința este o nouă cale de regenerare a ființei omului; fără căință am trăi în ireparabil, cu o greutate imensă acumulată pe umerii noștri; omul fără căință devine un rob, prin căință se eliberează (https://www.resurse-ortodoxe.ro/text/trecutul-si-cainta, apud Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 54-55).

Am procedat la această introducere pentru a pune în evidență că omul bun sau care dorește să devină bun are sprijinul religiei noastre. Este o mînă pe care Dumnezeu ne-o întinde și pe care sîntem datori a încerca s-o atingem, așa cum frumos ne-a ajutat să înțelegem Michelangelo Buonarroti, în alegoria pictată pe tavanul Capelei Sixtine. Ce ne facem însă cu omul rău? Cu cel care este rău în mod definitiv și ireparabil și care se manifestă ca atare. Un exemplu de asemenea oameni sînt cei pe care îi vedem pe la televizor și care, împovărați de propria lor viață, din care nu înțeleg nimic, afirmă cu emfază că ei nu răspund (pentru cele ce fac pe această lume) decît în fața lui Dumnezeu. Ei și această afirmație a lor sînt subiectul rîndurilor noastre de azi.

Politicienii noștri, pentru că mai ales pe ei îi tot aud spunînd cele de mai sus, au căpătat un aer teribil de distanță față de oameni. Sînt trufași și mincinoși. Se fac preș în fața noastră atunci cînd au nevoie de noi și nu mai știu cum să ne strîngă mîinile, iar după ce se termină campaniile electorale revin la ale lor. Sînt inefabili, oameni subțiri, ne explică din vîrful limbii că ne-a crescut nivelul de trai și numai noi sîntem niște nerecunoscători că nu înțelegem asta. Au tot felul de clișee verbale, care mai de care mai dezgustătoare. Vă dați seama ce pot să spună?! Ei nu răspund decît în fața lui Dumnezeu! Și noi, sărmanii de noi, oameni de rînd, credeam că pot să răspundă și în fața noastră. Mai ales că noi sîntem cei care plătim cu viața noastră erorile lor și nu Dumnezeu.

Este ceva aiuritor în această declarație, ceva absurd și chiar declasant pentru cei care o pronunță. Este un fel de indiferență față de părerea noastră despre ei, deoarece, iată, ei nu răspund în fața noastră, ei răspund doar în fața autorității divine. Este o indiferență agresivă, în care ne transmit că de aia fac ei ce vor, pentru că oamenii nu-i pot judeca. Ideea că ești de neatins de către oameni te pune într-o situație extrem de favorabilă. Înseamnă că legile omenești nu-ți sînt opozabile. Este motivul pentru care le încalcă permanent. Aceste legi, în viziunea lor, nu sînt decît strîmbe și de aceea ei nu se pot conforma lor. Spirite „superioare”, politicienii noștri se află deasupra oamenilor pe care-i conduc. Ei nu răspund în fața noastră pentru că noi sîntem prea mici pentru ei. Ideea că nu răspunzi decît în fața lui Dumnezeu trebuie să fie reconfortantă și eliberatoare. Spun eliberatoare pentru că dintr-o dată ești doar tu cu Dumnezeu. Ce simplu, să răspunzi doar în fața lui Dumnezeu. Oamenii nu te pot atinge. Cred că acești ciudați au convingerea că dețin o relație bună cu Dumnezeu dacă doar lui i se supun. Omul „normal”, pe care îl invocam la începutul rîndurilor de față, „prost și umil” cum este el, ar prefera de o mie de ori judecata oamenilor decît judecata lui Dumnezeu. Dar asta este o altă problemă. Este problema noastră, nu a celor eliberați de presiunea ordinii lumești.

Îmi este frică de acești oameni și de ceea ce ei pot face, eliberați fiind de orice răspundere lumească și divină. Cu atitudinea asta, nu ne mirăm că acționează ca atare. Sînt dezinvolți în a călca în picioare legile. Cine sînt cei în fața cărora ar trebui să răspundă pentru ceea ce fac? Sînt părinții lor, frații lor, vecinii lor, copiii lor sau simpli cetățeni, oameni care și-au pus speranța în ei și i-au votat. În fața tuturor acestora sînt indiferenți. Cum să construiești social cu acești oameni? Ce tip de cooperare socială ne propun dacă ei se consideră egali ai lui Dumnezeu și cu mult deasupra noastră? Pentru ei, se pare că lumea nostră este doar un spațiu fără norme, bun de furat, de exploatat și de jefuit. Restul, în mintea lor, este doar o răspundere extrem de selectivă și de confuză. Răspunderea în fața lui Dumnezeu, oricum, cred ei, este ceva nedefinit.

Este ceva ascuns în această zicere a lor. Ei speră ca Dumnezeu să nu fie așa de rău cu ei, așa cum sînt oamenii. Și sîntem cu adevărat răi și nu-i merităm pe acești șefi ai noștri dacă le punem tot felul de instituții pe cap și insistăm să respecte și ei legea. Probabil că se gîndesc la Dumnezeu ca fiind un moș cu toiagul în mînă, așa cum îl zugrăvesc picturile clasice și pe care, odată înfățișați în fața lui, îl vor minți sau îl vor implora să-i ierte. Socoteala cu Dumnezeu pare, iată, mult mai simplă. Îl minți sau îl rogi să te ierte de păcate și gata, ai scăpat. Dumnezeu este bun și nu este rău așa cum sînt semenii lor. Dumnezeu o să-i înțeleagă și va fi de partea lor. Și apoi, judecata divină se face o dată și gata, nu este ca aceea a oamenilor, care te pune să răspunzi pentru orice greșeală, în fiecare clipă.

Cea mai simplă socoteală cu Dumnezeu o dețin cei care nu cred în existența lui. Și sînt mulți asemenea oameni la noi. În acest caz, amînarea judecății pentru cînd vei fi în fața lui Dumnezeu este pur și simplu o înșelătorie. Practic, ateul își rînjește pe ascuns atitudinea. El crede, negînd judecata oamenilor, că nu va răspunde niciodată în fața nimănui. Pentru el, totul este simplu, nu există un for de judecată. El îi înșeală tot timpul pe toți. Și pe semeni, și pe Dumnezeu. Pentru el, morala umană este prea mică pentru a putea fi respectată, iar morala divină nu există. Ce simplu! Trebuie să fie extrem de relaxant să fii atît de prost…

Credința că vei răspunde doar în fața lui Dumnezeu este și un fel de amînare. Dumnezeu nu te bagă în pușcărie și nu-ți confiscă averea. E bine să te bucuri de averea ta pe lumea asta, după care vezi tu ce mai faci, cum o scoți la capăt. Oamenii despre care vorbim îl imaginează pe Dumnezeu ca fiind un fel de judecător binevoitor ce stă relaxat pe un jilț de lemn masiv, de unde cîntărește oamenii. Așa stînd lucrurile, judecata lui nu poate fi aspră, ci doar mustrătoare, înțelegătoare pentru păcatele supușilor lui. Supusul cel lacom și rău care i se înfățișează va căuta, în cursul procesului de stabilire a păcatelor, să justifice tot felul de situații. Chiar dacă a furat mult și și-a bătut joc de semenii săi, el va spera într-o pedeapsă nu prea aspră, pentru că este și el om și a fost supus greșelii. Ideea este că golanii ăștia, tot amînînd plata păcatelor, speră să înșele și oamenii și să-l înșele și pe Dumnezeu.

Ca să-i ajutăm puțin, ar trebui să le spunem că Dumnezeu nu este moșneagul din povești pe care ei își imaginează că-l vor înșela la Judecata de Apoi. Justiția divină, ca și cea a oamenilor, este aici, printre noi. Este iluzia lor că vor amîna plata. În lipsa căinței și a iertării, Dumnezeu și oamenii nu pot fi înșelați. Ceea ce fac vor duce cu ei în spate pînă la sfîrșit. Așa că ar fi bine să se supună legilor. Să plătească ceea ce au de plătit pentru a putea fi din nou liberi, în fața propriei conștiințe, dar și în fața lui Dumnezeu. De altfel, nici nu este greu. Faptul de a fi hoț este o alegere. Ai avantajele și dezavantajele acestei alegeri. Problema este că, dacă te bucuri de avantaje, nu trebuie să fugi nici de posibilele dezavantaje. Totul se plătește, într-un fel sau altul, pentru simplul fapt că justiția este imanentă. Să crezi că-i înșeli pe oameni și-l poți înșela și pe Dumneeu este chiar cea mai mare nerozie pe care cineva și-o poate imagina. Cînd ai fost prins plătești alegerea ta. Fără aroganțe, fără lamentări și mai ales fără amînări.

Pentru că nu cred nici în Dumnezeu și nici în oamenii care le stau alături, acești oameni cară cu ei în spate sacul cu păcatele făcute și gîndite și care este din ce în ce mai greu. De aceea, ei nu mai știu să vorbească, nu mai știu să zîmbească, nu se mai pot bucura de nimic. Sînt ființe pierdute și decăzute, pentru care căința în fața lui Dumnezeu și iertarea în fața oamenilor nu există. Sînt urîți și bolnavi. În afară de a-i păzi cum se cuvine, pentru că ne pot pune în tot felul de situații, hai să le mai întindem și cîte o mînă, acolo unde îi întîlnim. Poate mai salvăm pe cîte unul dintre ei.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: wikimedia commons