Francisca – fiica lui Dumnezeu

Mîntuitorul Hristos ne încredințează, în celebra Predică de pe Munte, că făcătorii de pace vor fi fericiți și că se vor învrednici să poarte numele de „fii ai lui Dumnezeu”. Multe trăsături ale personalității Doamnei Profesoare Francisca Băltăceanu m-au marcat ireversibil, așa încît, dacă mi-ar cere cineva să le enumăr într-o ordine a priorităților, nu aș ști cu ce să încep. Un izvor de erudiție, la care doresc să se adape toți tinerii căutători de umanioare? Nici nu încape îndoială: Doamna Profesoară face parte din șiragul de nestemate al dascălilor savanți care strălucesc la cumpăna dintre milenii. Un cercetător și un traducător de elită? Da, de trei ori: da! Numai cele două proiecte de anvergură ale traducerii Vechiului Testament, unul (din limba elină a Septuagintei) încheiat, iar altul (din ebraica textului masoretic) aflat în desfășurare, o așază deja în fruntea clasamentului filologilor neobosiți. Pregătirea ei științifică este întrecută doar de modestia cu care se pune pe sine în umbră, pentru a lăuda meritele științifice ale altora. O generozitate ieșită din comun? Fără doar și poate. Nu întîlnești peste tot profesori care, dacă le ceri un sfat profesional, nu doar că nu evită niciodată să te ajute, fie și elegant, ci te invită să le calci pragul, ca o gazdă aleasă, rupîndu-și din timpul limitat pe care, altminteri, l-ar putea folosi în scopuri părelnic mai înalte. Prețiosul dar al timpului Doamna Profesoară îl împarte însă cu alții, iar bucuria de a face dar din dar pare să devină, astfel, un scop și mai înalt. Am fost în repetate rînduri beneficiarul acestui neprețuit dar și niciodată n-am știut să-i mulțumesc îndeajuns. Fiindcă nu-mi dădea doar pertinente soluții la măruntele mele căutări, ci mă ospăta mereu cu savuroase povești de viață, împănate cu discrete sfaturi metodologice și stropite cu cel mai fin și catifelat umor. Totuși, dincolo de erudiție, dincolo de modestie, dincolo de generozitate și dincolo de multe alte calități pe care nu m-aș pricepe îndeajuns să le laud la acest ceas aniversar, eu am văzut în Doamna Profesoară Francisca Băltăceanu un veritabil emisar al păcii. De cunoscut, mi-a fost dat s-o cunosc întîiași dată în contextul proiectului de traducere în limba română a Septuagintei, Vechiul Testament în versiunea greacă, găzduit de Colegiul „Noua Europă”. Indubitabil, în afară de cîțiva discipoli juniori, între care am avut privilegiul să mă număr, echipa de cercetători și traducători era alcătuită din cîteva nume grele ale filologiei clasice românești, adunați pentru – îndrăznesc să spun – cea mai ambițioasă și, totodată, profesionistă întreprindere științifică filologică din România de la începutul acestui mileniu. A fi însă un excelent profesionist, bun cunoscător al limbii grecești vechi, bun cunoscător al limbii române literare, bun cunoscător al principiilor de traducere, nu era însă acolo suficient, pentru simplul motiv că obiectul traducerii era Vechiul Testament, iar profesioniștii de care vorbesc aparțineau unor tradiții confesionale diferite. Poate că acest lucru n-ar fi fost un neajuns atît de mare acum două sute de ani, cînd încă limba română literară nu cunoscuse scindarea de tip confesional pe care avea să o aducă în special a doua parte a secolului al XIX-lea, dar în mileniul al III-lea, cînd diferențele confesionale ale limbajului teologic au ajuns să fie destul de vizibile, unele constituindu-se în mărci identitare de-a dreptul, în pofida principiului unei dezirabile obiectivități filologice, pe care echipa coordonatoare a proiectului l-a stabilit ca reper traductologic fundamental, apartenența confesională diferită sau, în puține cazuri, neapartenența la nici o confesiune a unora dintre participanți s-a dovedit a fi un obstacol nu arareori dificil de trecut în situații concrete de traducere. Sesiunile de lucru în care se discutau diferite opțiuni de traducere se transformau, adesea, într-un cîmp de dispută, uneori mai voalată, alteori deschisă, între traducătorii beligeranți, unii dintre ei firi aprige, greu de domolit. Într-o atare atmosferă, în care noi, junii, eram mai degrabă spectatori, era salutară intervenția, aparent timidă, pentru că discretă, a unui sol de pace cu profilul unic al Doamnei Francisca Băltăceanu. Cu delicatețea unor întrebări de tipul: „Dar oare n-ar fi bine dacă...?”, conținînd în ele însă și autoritatea necesară unui răspuns pozitiv, poziționările antagonice păreau că încep să conveargă, clocotirea se stingea treptat, iar soluțiile de traducere începeau să prindă conturul consensual al tuturor. Traducătorii din confesiuni diferite o dădeau la pace. Iar pacea era propusă, cu năframa în vîrf de băț, smerit și senin, de cea pe care o aniversăm acum. Am toate motivele să cred că această dimensiune irenică, maternă în esență, a Doamnei Francisca Băltăceanu face din ea candidatul ideal al Nobelului pentru pacea lui Dumnezeu. La mulți și fericiți ani! 

Octavian Gordon este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității București.