Familia, biserica, satul

14 iulie 2021   La fața timpului

Recentul discurs al liderului PNL, Ludovic Orban, ținut la Bacău pe data de 4 iulie, criticat pentru izul său naționalist (potrivit Agerpres, acesta a declarat că PNL trebuie să fie un partid „puternic ancorat în menținerea identității și personalității poporului român”, să fie „puternic legat de biserică”, „să promoveze morala creștină ca fundament al moralei publice” și „să sprijine valorile tradiționale ale românilor – familia, Biserica, satul românesc și comunitatea”), mi-a trezit mai vechea întrebare legată de conceptul de identitate națională și valorile tradiționale.

În ce măsură, acest concept și aceste valori – familia, biserica, satul – vehiculate cu entuziasm mai ales în discursurile patriotarde ținute de la amvon, atîrnă în balanță cu realitatea socială pe care o trăim? Sînt cu adevărat familia, biserica și satul (valorile invocate) acele calități prin care ne definim ca români? Sînt acestea trăsăturile în jurul cărora ne construim mentalul colectiv și ne declarăm identitatea națională?

În primul rînd, ce înseamnă și cînd a apărut sintagma „identitate națională”?

Potrivit istoricului Anne-Marie Thiesse, citată de Le Monde, directoarea Centrului Național de Cercetare din Franța și autoarea lucrării La Création des identités nationales. Europe XVIIIe – XXe siècle, sintagma de „identitate națională” este relativ recentă, fiind utilizată pentru prima oară în Franța în 1978, în eseul „Pablo Neruda, poète chilien: identité nationale et conscience latino-américaine” apărut la Centre d’Études et de Recherches Marxistes.

Mergînd pe firul genealogic al expresiei, Anne Marie Thiesse amintește că „în anii ʼ60, în Statele Unite ale Americii, sociologi precum Erving Goffman au început să folosească noțiunea de «identitate» pentru diferite grupuri și comunități. Printre primele grupuri care și-au însușit conceptul de identitate distinctă au fost femeile și persoanele de culoare – adică acele grupuri supuse cel mai adesea discriminării, pentru care expunerea publică a unei identități era o modalitate de a ieși din anonimat, o cale prin care să transforme stigmatul într-un motiv de mîndrie. (...) Cînd se simte în pericol, un grup dezvoltă nevoia de a-și evidenția într-un mod radical trăsăturile care îl diferențiază de alte grupuri. Prin urmare, nu este de mirare că expresia de identitate națională a apărut în Franța în anii ʼ80, momentul care marca pierderea statutului de lider și cînd se simțea, brusc, vulnerabilă” – este vorba despre momentul în care Frontul Național a devenit parte a peisajului politic, iar imigrația, un subiect vehiculat în campaniile electorale.

Este, așadar, sintagma „identitate națională” vehiculată în discursuri doar ca un artificiu menit să pompeze într-un mental colectiv demotivat sentimente de mîndrie? Este o cosmetizare a realității sau o încercare de a uni o comunitate, printr-un set de valori comune?

Într-un articol publicat pe Psychology Today, „Nevoia de identitate națională”, David W. Johnson, profesor de psihologie la Universitatea din Minnesota, afirmă că „identitatea națională este un liant important între indivizii unui grup. Un numitor comun care să definească apartenența cetățenilor la o anumită cultură, care să-i plaseze într-un raport distinct cu alți cetățeni din alte țări. Mai ales într-o societate diversă, în care există mai multe grupuri culturale, etnice, socio-economice și lingvistice, este necesară o identitate națională clară pentru a uni toți cetățenii”.

Cercetătorul dă exemplul Statelor Unite – cum unești, într-un crez, 13 colonii, caracterizate prin diversitatea și amalgamul multietnic și poliglot?

„Inițial, americanii tindeau să se identifice mult mai puțin cu faptul că erau americani, și mai mult cu țara de origine, cu limba pe care o vorbeau și colonia în care sălășluiau (de exemplu, cei din Virginia vs newyorkezi). Acest lucru a complicat eforturile de unificare. Primii americani au fost, de asemenea, și un amalgam fără precedent de confesiuni religioase. Fondatorii Statelor Unite și-au dat seama că identitatea națională nu putea fi construită pe loialitățile tradiționale etnice, religioase sau tribale ale lumii vechi. În schimb, americanii aveau să fie uniți prin ideea unui patriotism constituțional care implica un set de credințe și valori descrise în Declarația de Independență.”

Vorbind însă despre identitatea națională în Franța sau în Statele Unite, vorbim totuși despre niște repere construite pe principii agreate de toată lumea, asimilate și conștientizate în timp – motto-urile fiind, pe de o parte, „Liberté, égalité, fraternité”, pe de alta, „E pluribus unum”.

Care ar fi motto-ul identitar în România de azi? Care este identitatea unei țări traumatizate de o perioadă comunistă, dezorientată de una de tranziție și încă debusolată de un prezent îmbîcsit? Miza discursurilor ne propune să defilăm cu lozinca „Familie, biserică, sat”. Dar ne regăsim cu adevărat în acest slogan? Sînt acestea valorile noastre reale sau sînt, mai degrabă, niște stereotipuri, care vin ca un soi de impunere cu nuanță restrictivă? Cu alte cuvinte, ne definim ca români doar dacă avem o familie, mergem la biserică și gătim bucate tradiționale?

Potrivit unui sondaj recent, „Neîncrederea publică: Vest vs. Est, ascensiunea curentului naţionalist în era dezinformării şi fenomenului ştirilor false” (realizat de INSCOP Research în parteneriat cu Verifield), întrebaţi dacă ar vota un partid naţionalist, care promovează valorile religioase şi susţine familia tradiţională, 59,5% au răspuns afirmativ, iar 34,8% negativ (sursa: Digi24).

Totuși, Remus Ștefureac, președintele Strategic Thinking Group (cei care au comandat sondajul) a declarat că „prima cercetare din luna martie 2021 releva faptul că peste 40% din români considerau că Rusia promovează valorile tradiționale în fața decadenței morale a țărilor occidentale”.

De altfel, „apărarea valorilor etico-spirituale tradiţionale ruse, a culturii şi memoriei istorice” este un capitol al Noii Strategii de Securitate Națională a Rusiei, document aprobat de curînd de președintele Vladimir Putin, în care Statele Unite și aliații sînt acuzați că „atentează” la aceste valori naționale. „Sabotajul informativo-psihologic şi occidentalizarea culturii sporesc pericolul ca Federaţia Rusă să-şi piardă suveranitatea culturală”, mai specifică documentul (potrivit Digi24).

O asemănare de scenarii identitare deloc flatantă, mai ales pentru o țară ca România care, cel puțin la nivel teoretic, se dezice de metehnele unui regim dictatorial.

Revenind însă la firul ierbii și la ce ne face pe noi să ne identificăm cu spiritul românesc, departe de discursurile sforăitoare, mi-am întrebat o prietenă, plecată de mult timp din România, dacă se simte româncă și ce anume o face să se simtă ca atare. Răspunsul ei, cred, este unul pe care îl purtăm mai cu toții în unghere ale sufletului și care, chiar dacă e trist, plin de angoase, poartă în final un „twist” – una dintre acele trăsăturile reale identitare, care, chiar dacă nu dă bine în discursurile oficiale, este o realitatea a fibrei românești: umorul bunuț și mucalit.

„Mă simt româncă, da. Și, din păcate, din cauza metehnelor românești: mă simt complexată, judec oamenii înainte să am mai multe date, o fac, așa, la nervi. Căci mă enervez repede și sînt mereu atentă să nu care cumva mă păcălească cineva – de unde un scepticism cronic, o lipsă de încredere în toți și în toate. Pe de altă parte, am tendința să mă justific în exces, să nu creadă cumva lumea că sînt proastă, nesimțită sau mai știu eu ce. În România, țara cu cei mai mult deștepti, e groaznic să te simți prost, e rușinos, pentru că, la noi, să fii deștept e cel mai important, mai important chiar decît să fii un om bun sau să ai bun-simț. Am totuși și o mîndrie: sînt mîndră de leușteanul românesc.”

Mai multe