Eu însumi și totuși altul

Una dintre mantrele literaturii motivaționale cu care sîntem asaltați în mod constant astăzi este ideea că putem oricînd să ne reinventăm, să ne schimbăm din temelii, cum s-ar spune, păstrîndu-ne, în același timp, identitatea. Cu alte cuvinte, că putem să ne schimbăm fără să ne schimbăm prea mult! E o idee fascinantă și totuși greu de urmat în viață din cauza aparentei sale neverosimilități. „Nu mă pot schimba radical fără să mă pierd pe mine însumi!”, ne șoptește spiritul nostru critic de îndată ce o auzim. Sau, uneori cu și mai mult aplomb și chiar puțină erudiție, „oamenii nu se schimbă niciodată în identitatea lor profundă, se schimbă doar obiceiurile și rutinele pe care le urmează!“. 

Și totuși, în pofida îndoielilor multora dintre noi, ideea continuă să fie promovată și să exercite o atracție miraculoasă, poate nu în ultimul rînd datorită promisiunii discrete cu care vine, aceea că e posibil mereu să o luăm de la început, să ne croim un drum nou. Și iată, abia aici ne întîlnim cu adevărata problemă a mitului reinventării de sine. Dar să le luăm pe rînd. De ce ne cuprinde, oare, această spaimă aproape ancestrală cînd luăm în calcul posibilitatea de a ne reinventa, de a ne schimba radical? Ne e teamă, am putea spune, de pierderea identității noastre intime, a ceea ce ne definește, ne dă individualitate și ne separă de toți ceilalți oameni. Bun, să zicem că așa e, că despre asta este vorba. Dar ce ne dă individualitatea aceasta de care ne este atît de frică să ne despărțim? Pe scurt, ce ne face pe noi înșine să fim noi înșine? E ceva simplu, esențial și indisolubil, un miez al ființei noastre care a fost mereu același sau e vorba, mai degrabă, de un mănunchi de trăsături și însușiri, de calități și defecte, abilități, amintiri și cunoștințe dobîndite în fel și chip care, laolaltă, ne alcătuiesc pe noi înșine? Filosofii au pendulat mereu între aceste două răspunsuri și o mai fac și astăzi. Motivul pentru care nu se pot decide la unul dintre ele fiind, aș spune, ușor de sesizat, chiar și pentru un începător într-ale filosofiei. Dacă ne vine să spunem că individualitatea noastră este dată de un soi de nucleu personal, de o esență ce ne definește, dificultatea imediată este aceea de a indica ce este acest miez ontologic care ne face să fim noi înșine și care este diferit, prin ipoteză, de toate trăsăturile și însușirile pe care le-am dobîndit în timp, pe parcursul vieții. Iar aceasta este o întrebare la care nu avem un răspuns. Dacă, pe de altă parte, vom spune că individualitatea noastră este dată de acel snop de trăsături și proprietăți pe care le-am dobîndit pe parcursul vieții, de ceea ce am ajuns să știm și să facem, atunci spaima inițială, aceea că ne pierdem pe noi înșine odată cu reinventarea de sine, devine și mai mare, se amplifică peste măsură căci devine spaima că n-am fost niciodată noi înșine! Dacă tot ceea ce sîntem noi e acest mănunchi de trăsături, amintiri, experiențe și deprinderi pe care le-am căpătat în timp, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama, atunci cine și ce sîntem noi? Pentru că știm, cu siguranță, că toate aceste trăsături sînt efemere, ele se pierd și se risipesc treptat pe măsură ce trece timpul și uităm de ele. Știm, cu alte cuvinte, că ne schimbăm tot timpul, încet și sigur, că expresia „eu însumi” se referă mereu la ceva relativ, fragil și capricios.  

Din acest adevărat puzzle ontologic care le dă bătăi de cap filosofilor de multă vreme putem înțelege că spaima noastră în fața propunerii de a ne reinventa nu este prea bine fondată. Este o spaimă inspirată doar de o prejudecată cu privire la cine sau, mai bine spus, ce sîntem noi înșine. Ne temem de reinventarea de sine pentru că ne temem că odată cu ea vom pierde ceea ce, în realitate, nu am avut niciodată, un sine sau un eu indisolubil și indivizibil. Noi nu sîntem, însă, ceea ce credem că sîntem, cum spunea undeva Derek Parfit. Pierderea aceasta a sinelui, de care ne temem atît de mult, este ceva banal, de fapt, pentru că se întîmplă în fiecare zi! Trăsăturile care ne definesc se schimbă, se modifică și se transformă în mod firesc și constant pe parcursul întregii vieți. Poate că diferența principală între reinventarea de sine și schimbările prin care trecem în viața de zi cu zi este aceea că procesul reinventării este unul asumat în mod conștient, este ceva ce ne propunem să facem cu și din noi înșine. În vreme ce transfigurările prin care trecem pe parcursul vieții, cele care, de multe ori, sînt mai dramatice și mai spectaculoase decît orice revoluție personală, sînt, de regulă, insesizabile, se petrec mai mult fără știința noastră. Dar sînt totuși reale, așa cum bine știm cu toții. 

Ei bine, acum că tot am risipit spaima că ne vom pierde pe noi înșine odată cu inițierea unei astfel de revoluții personale cum este procesul reinventării de sine, hai să vedem dacă aceasta este, într-adevăr, ceea ce promite să fie. Este reinventarea de sine soluția salvatoare în momentele de criză, vine ea cu un nou început? Pentru că, de regulă, reinventarea sinelui este propusă ca o ultimă strategie pentru recuperarea stimei de sine sau a echilibrului interior distruse în urma unei despărțiri dureroase sau în urma unui eveniment traumatizant. Dacă ești bine, dacă totul ți se pare în regulă cu viața ta, nu prea are sens să te reinventezi. Și pe bună dreptate, nu-i așa? De ce am strica ceva ce merge bine? Așa pare să funcționeze, de cele mai multe ori, terapia sau coaching-ul motivațional: dacă te simți bine, indiferent ce faci sau ce se petrece cu tine, e totul în regulă, nu e nimic de schimbat! Reinventarea de sine are cu adevărat rost numai atunci cînd ești într-un impas major, cînd viața ta nu mai merge bine. Sau atunci cînd, așa cum se întîmplă uneori, viața își pierde orice savoare, chiar dacă nu am putea spune precis ce anume merge prost. În momentele acelea în care pur și simplu avem senzația că ne învîrtim în cerc sau că, în pofida realizărilor și succeselor pe care le-am obținut, nimic nu este cu adevărat important sau semnificativ. De regulă, ni se spune, acesta este indiciul că am ajuns în punctul în care trebuie să facem o schimbare majoră. Poate fi vorba de schimbarea carierei, a stilului de viață, de găsirea unui hobby pasionant sau de reevaluarea unei relații. Chiar dacă nu e limpede de la început ce anume simțim nevoia să schimbăm, încet-încet ne apropiem de concluzia că trebuie să facem ceva care să ne schimbe unghiul din care privim lumea și pe noi înșine. Pe scurt, că trebuie să ne reinventăm, să o apucăm pe un drum nou, cu speranța că, odată cu acest nou început, ne vom schimba pe dinăuntru, că ne vom simți mai bine. 

Însă mecanismul din spatele acestei strategii a reinventării de sine în prezența unui episod de criză personală este uimitor de facil, dacă îl privim mai îndeaproape. De fapt, e vorba doar de distragerea atenției: dacă te apuci de un proiect nou, însă unul mare, de anvergură, nu mai poți vedea ceea ce te chinuia înainte, nu mai ai timp pentru suferință! Și, într-adevăr, oricît ar fi de simplă, aproape infantilă, strategia funcționează uneori, pentru o vreme. Uităm puțin de criza noastră, ne înflăcărăm și ne entuziasmăm pentru proiectul acela magic, care ne promite ceea ce n-am mai simțit de mult – bucurie, mulțumire de sine, liniște. Dar nu funcționează întotdeauna și nu funcționează pe termen lung. Motivul este acela că îi lipsește ceva, poate ingredientul esențial, cel care este prezent, de regulă, în spatele schimbărilor prin care ne trece viața, fără să ne dăm seama că e acolo. Este vorba de idealurile și năzuințele noastre cele mai intime, cele pe care nu le mărturisim, de multe ori, nici partenerului sau partenerei de viață, cele care ne împing pe fiecare dintre noi înainte, oricît de triviale, de mărunte sau, dimpotrivă, de grandioase și utopice ar fi ele. 

Reinventarea de sine nu poate funcționa, cu adevărat, dacă este doar o fugă de trecut sau de o criză personală. Ne putem schimba din temelii doar dacă această schimbare este legată de un proiect de viață în care credem cu tărie, de un vis în care se regăsesc, îmbinate armonios, valorile și prioritățile noastre fundamentale. Altminteri, oricît de motivați am fi la început, o să obosim repede și o să ne oprim de îndată ce ne vom simți puțin mai bine. Nu este, desigur, nimic rău în asta. La urma urmei, dacă ceea ce ne-a împins în acest proces al reinventării de sine a fost dorința de a ne simți bine, are tot sensul din lume să ne oprim atunci cînd  ajungem să ne simțim bine! Dar reinventarea de sine poate avea și un înțeles mai profund și efecte mai trainice asupra noastră. Un înțeles care nu se referă, neapărat, la dorința de a reacționa într-un anumit fel la ceva ce ni s-a întîmplat, de a ieși dintr-o criză sau de a depăși o despărțire dureroasă, ci mai degrabă trimite la o decizie luată independent de orice eveniment exterior, decizia de a fi o anumită persoană, de a fi un anume fel de om. În forma aceasta, strict privată, am putea spune, reinventarea de sine este răspunsul pe care îl dăm la dorința aceea arzătoare de a ne atinge idealurile, de a deveni persoana la care mai visăm uneori noaptea, înainte de a adormi, sau în puținele clipe de răgaz pe care ni le permit rutinele cotidiene. Sau, ca să folosim o expresie aproape tocită de atîtea utilizări, să ne desăvîrșim, să încercăm să devenim tot ceea ce am putea să devenim. Abia atunci reinventarea de sine are șansa de a merge pînă la capăt, pînă acolo unde vom fi priviți cu uimire nu doar de către prietenii sau cunoscuții de odinioară, ci chiar de către noi înșine. Căci nu este nimic mai miraculos în viață decît să ajungi să fii ceea ce ai visat tu însuți să fii.        

Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, și directorul Centrului de Cercetări în Logica, Filosofia și Istoria Științei din cadrul aceleiași universități.