Etică și igienă
Cînd spui că te speli pe mîini de… (ceva), expresie urmată, eventual, de comparația ca Pilat din Pont, înseamnă că-ți declari nevinovăția, că nu-ți asumi tu responsabilitatea unui anume lucru, după cunoscutul exemplu biblic. În engleză, sintagma to wash one’s hands of… e atestată în documente scrise începînd cu anii 1550. Cîteva decenii mai tîrziu, William Shakespeare ilustrează, în Macbeth, legătura dintre o conștiință vinovată și curățenia corporală: o vedem pe Lady Macbeth umblînd în somn și frecîndu-și mîinile minute în șir, ca și cînd le-ar spăla, zicînd că tot mai vede pete. Nu numai atît: crima la care l-a împins pe soțul ei le-a impregnat și cu miros de sînge – „toate mirodeniile Arabiei nu vor îndulci mîna asta mică”, constată ea. Ideea că o faptă rea te pătează la propriu a supraviețuit pînă în epoca modernă: în cultura americană și cea britanică de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și pînă spre zilele noastre, de exemplu, era foarte comună amenințarea copiilor prinși mințind sau înjurînd cu pedeapsa spălării gurii cu săpun.
Expresiile de tipul o conștiință curată sau înalte standarde morale sînt metafore adînc ancorate în viața noastră interioară, iar Pilat din Pont și Lady Macbeth au făcut ceea ce fac toți oamenii, spune neurofilozoful olandez Arie Bos, în Creier și conștiință (2021). Autorul detaliază diverse experimente din psihologie, efectuate în jurul legăturii mai sus menționate. Într-un caz, subiecților li s-a cerut mai întîi să-și amintească de niște fapte reprobabile, apoi să alcătuiască cuvinte pentru care li s-au dat prima și ultima literă. Cel mai des au alcătuit cuvinte ca săpun și spălat, în comparație cu subiecții din celălalt grup, cărora li se ceruse să-și amintească fapte de mare moralitate, și care, apoi, construiseră cuvinte ca dorință și treaptă. Într-un alt caz, cei care trebuiseră să-și amintească de o faptă imorală au preferat mai curînd (în 75% din cazuri) să primească, drept cadou de mulțumire, un material textil curat, și nu un stilou, cum au dorit cei care și-au amintit de o faptă bună (37,5% au ales materialul textil). Subiecții care s-au spălat pe mîini înainte de un experiment s-au considerat mai curați moral decît atunci cînd nu s-au spălat, și au catalogat drept imorale diverse activități (fumatul, folosirea drogurilor, pornografia, exprimarea obscenă, poluarea mediului și adulterul), mai des decît cei din grupul „nespălat”.
„Omul împletește puritatea fizică cu cea morală”, spune și neuroendocrinologul american Robert M. Sapolsky, profesor la Universitatea Stanford, California, în volumul său, Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst (2017). „Creierul nostru nu separă prea bine situația de a fi un ticălos mizerabil de nevoia de a face o baie”, spune el. Cînd facem curățenie sau ordine în spațiul din jur, cînd ne spălăm, stresul afectiv și cognitiv se micșorează. Acesta este „efectul Macbeth” din psihologie, unul „remarcabil de concret”: într-un experiment, subiecților li s-a cerut să mintă, folosindu-și unii gura (să spună o minciună, printr-un mesaj vocal), alții mîna (să scrie un e-mail mincinos). Apoi li s-a cerut să evalueze niște produse de larg consum. Grupul cu mesajul vocal a arătat preferință pentru apa de gură, pe cînd grupul cu e-mail-ul a preferat produsele de igienă a mîinilor. Mai mult, neuroimagistica a indicat că, pe cînd comparau apa de gură cu săpunul, la cei care rostiseră minciuna se activaseră arii ale cortexului senzorial-motor relaționate cu gura (ceea ce înseamnă că, în acele momente, la ea se gîndeau), pe cînd la cei care o scriseseră, se activaseră ariile corticale corespunzătoare mîinii.
Amestecarea igienei morale cu cea fizică ne afectează comportamentul, susține profesorul american. Experimentul care lega amintirea unei fapte imorale proprii de impulsul spălării pe mîini a inclus un al doilea, în care unii dintre participanți au avut prilejul să se spele pe mîini, dar alții nu, fiind apoi puși toți în situația de a li se cere ajutorul. Cei care se spălaseră au fost mai puțin dispuși să ajute. „Multe dintre momentele în care sîntem mai deschiși socialmente, mai altruiști, mai buni samariteni sînt acte reparatorii, încercări de contrabalansare a momentelor noastre antisociale. Studiile acestea arată că e mai puțin probabil să dai o mînă de ajutor și să restabilești echilibrul dacă această mînă, murdară metaforic, a fost spălată între timp, nemetaforic”. Sapolsky mai adaugă că efectul Macbeth este influențat cultural. Dacă participanții europeni și americani din studiile citate își îndreaptă atenția către mîini, în aceleași experimente, reproduse cu subiecți din estul Asiei, locul mîinilor e luat de față: „Impulsul ulterior este de a-și spăla fața, nu mîinile. Dacă vrei să ieși cu fața curată, trebuie să o speli”. În activarea neurală a ariilor răspunzătoare de părțile anatomice implicate în experimente, neuroendocrinologul american vede o anumită incapacitate a creierului de a separa metafora de literalitate, confundînd mizeria morală cu cea fizică.
În schimb, constatînd că „funcțiile noastre senzoriale se lasă folosite cu cea mai mare ușurință în metafore psihologice și morale”, Arie Bos crede că exprimările lingvistice – vechi de secole – care arată că minciuna și răutatea ne murdăresc gura, iar acțiunile imorale ne murdăresc mîinile, „au la bază intuiții fenomenale”. Cititorul atent și fidel al acestei rubrici știe de acum că, la mijloc, nu e o confuzie a creierului între literal și metaforic (cele două aspecte sînt procesate separat, fiecare în altă emisferă, și doar în cazuri patologice omul nu mai distinge între ele). Mai degrabă, așa-zisa confuzie are legătură cu intuițiile despre care vorbește Bos, și care se referă la legătura dintre minte și trup, una atît de strînsă încît științele cognitive de azi folosesc conceptul de „minte întrupată” (embodied mind). Ideea e intens dezbătută și supusă cercetării. George Lakoff (lingvist) și Mark Johnson (filozof), pionieri ai științelor cognitive, susțin, în volumul lor din 1999, Philosophy in the Flesh, că experiențele noastre senzorial-motorii joacă un rol central în felul în care ne structurăm conceptele, fie ele concrete ori abstracte. Ipoteza e neverosimilă pentru unii, iar autorii explică de ce: „O parte importantă a tradiției filozofice occidentale presupune că [...] omul are o facultate a rațiunii separată de facultățile de percepție și de mișcare. [...] Percepția poate furniza informații rațiunii, iar mișcarea poate fi o consecință a rațiunii, dar, în această tradiție, nici un aspect al percepției sau al mișcării nu poate fi parte a rațiunii. În consecință, se presupune că între percepție și concepție există o separare absolută. În timp ce percepția a fost considerată mereu ca avînd o natură corporală, așa cum are și mișcarea, concepția – formarea și utilizarea conceptelor – este tradițional văzută ca pur mentală, complet separată și independentă de abilitățile noastre de a simți și de a ne mișca. [...] Într-o minte întrupată, e perfect posibil ca același sistem neural implicat în percepție (sau mișcare) să aibă un rol central în concepție”.
Imaginîndu-și întregul proces, autorii presupun că totul ar începe încă de la naștere, cînd senzațiile venite prin cele cinci simțuri formează asociații în gîndirea subiectivă. De exemplu: sîntem ținuți în brațe, simțim căldura și moliciunea atingerii, și asociem acest lucru automat, inconștient, cu afecțiunea și dragostea. Dovada lingvistică sînt expresiile metaforice de tipul o primire călduroasă (sau opusul, o primire rece), o voce caldă, o inimă caldă. E greu să ne imaginăm o experiență subiectivă comună care să nu fie conceptualizată metaforic, spun Lakoff și Johnson, iar gîndirea în afara metaforelor conceptuale nici nu este posibilă, tocmai pentru că ele sînt realizate fizic în creierele noastre. Însă deducțiile logice de natură lingvistică și filozofică nu pot fi privite ca dovezi, ipoteza trebuie susținută cu răspunsuri solide de tipul rezultatelor din neuroimagistică, iar acestea încă nu există. Interesant, din experimentele de modelare neurală făcute în domeniul Inteligenței Artificiale încep să apară dovezi că teoria este absolut posibilă.
Revenind acum la psihologie și experimente, Arie Bos notează că „acolo unde miroase a substanțe de igienă, oamenii se comportă mai sociabil și mai generos”. Această concluzie a unui studiu numit Mirosul virtuții ar fi aplicabilă în locurile unde sînt necesare măsuri de securitate și supraveghere care pot fi costisitoare și opresive. Cleanliness is next to godliness, spune un vechi proverb englezesc: curățenia se înrudește cu evlavia. O mulțime de broșurele publicate în Evul Mediu, ghiduri de comportament în societate destinate omului simplu, conțin sfaturi care subliniază importanța curățeniei trupești și legătura ei cu puritatea morală, astfel încît orice lucrător sărac al Londrei, de exemplu, își încheie ziua de lucru printr-o baie în Tamisa, în afara anotimpului rece. Spălatul mîinilor este obligatoriu înainte și după fiecare masă, astfel încît toată lumea face acest lucru de cel puțin șase ori în fiecare zi, lucru documentat cel puțin din secolul al XIV-lea. Că vorbim literal sau metaforic nici nu mai contează: pata sau murdăria din lumea vizibilă își are corespondentul în lumea invizibilă – vorbim de un trecut (ne)pătat ori de-a dreptul murdar, de gînduri curate sau murdare, de priviri murdare, poți avea o pată pe conștiință sau, dimpotrivă, să fii cu conștiința curată, nepătată, sau să ieși dintr-o situație cu onoarea (ne)pătată. Multe metafore conceptuale nu mai sînt de mult percepute ca atare, vechimea și uzul constant le-au fosilizat în clișee. Interesant e că studiile actuale care combină date psiho-neuro-filozofice cer o reevaluare a statutului metaforei: din figură de stil de mare ajutor în poezii, înflorituri retorice și discurs fictiv, în mijloc de înțelegere a propriilor experiențe, care facilitează cele mai abstracte gînduri posibile.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.