Ești cum vorbești

Am promis într-un articol anterior, intitulat „Nu numai despre politețe”, să revin la Kate Fox și la cartea ei, Watching the English. The Hidden Rules of English Behaviour / Englezii sub observație. Regulile ascunse ale comportamentului englezilor. Scopul declarat al acestui volum captivant de antropologie culturală este „oferirea unei «gramatici» a comportamentului englez”: așa cum vorbitorii nativi ai unei limbi sînt rareori în stare să-i explice regulile gramaticale, tot așa cei „fluenți” în ritualurile, obiceiurile și tradițiile culturii de care aparțin nu au detașarea necesară explicării „gramaticii” acestora, sarcina revenind antropologilor. Fox precizează că realitatea existenței claselor sociale, de care societatea este foarte conștientă, impregnează absolut orice aspect al vieții, și nu este vorba despre o diviziune în clase bazată pe ocupație, cum întîlnim în studiile de marketing, ci de distincții extraordinar de fine, care plasează instantaneu pe cineva în lower, lower-middle, middle-middle, upper-middle și upper class, indiferent de profesie și cîștig anual. În acest articol o să mă refer la codurile conversaționale, pentru că, dacă hainele sau alte lucruri de acest fel mai pot induce în eroare, felul în care vorbește cineva trădează clasa pe loc.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, pronunția: orice accent regional te va identifica imediat drept working-class. (Dacă vreți să auziți pronunția ideală, cea predată în universități, numită în diverse feluri – Engleză BBC, Engleză Oxford etc. –, ascultați un discurs al reginei.) Clasa muncitoare înghite consoanele (de exemplu, /h/ inițial), pe cînd aristocrația înghite vocalele, înghesuind consoanele unele în altele și punînd non-nativilor probleme uriașe de inteligibilitate. Working-class spune /ai/ în loc de /ei/, sau înlocuiește /g/ final cu /k/, aristocrația sare peste prepoziții, conjuncții, pronume și articole „de parcă ar trimite o telegramă îngrozitor de scumpă”.

Pe de altă parte, e vocabularul. Deși cuvintele migrează între pături (uneori prin bonele care stau cu copiii bogaților), Fox spune că, în prezent, există șapte cuvinte („șapte păcate de moarte”) pe care, dacă le pronunți în preajma cuiva din upper class, radarul social al acestuia te trimite imediat în middle sau chiar working-class: pardon, toilet, serviette, dinner, settee, lounge și sweet. Primul cuvînt, pardon, e considerat mai rău ca o înjurătură, iar suburbiile celor din clasele inferioare sînt adesea numite Pardonia, în bătaie de joc. În loc, se preferă sorry, sau chiar what (cu precizarea că, aici, upper se întîlnește cu lower, distincția dintre cele două fiind pronunția: muncitorii nu îl vor pronunța pe /t/ final). Toilet trebuie evitat cu orice preț și înlocuit cu lavatory (în trei silabe, cu /tri/ final, înghițind vocala /o/); serviette este „cuvîntul pe care locuitorii Pardoniei îl folosesc pentru napkin” (șervet).

Problema cu dinner (masa de seară, cina) nu e una care implică denumirea în sine, ci momentul zilei în legătură cu care e folosită: „ea trădează working-class dacă te referi la masa de prînz, care trebuie numită lunch. Dacă îți numești masa de seară tea, e tot un indicator de working-class: păturile superioare spun dinner sau supper /.../ Tea se ia în jurul orei patru după-amiaza /.../. Clasele inferioare îl numesc afternoon tea. Toate acestea ridică probleme pentru vizitatorii străini: dacă ești invitat la dinner, trebuie să te arăți la miezul zilei ori seara? O invitație la ceai înseamnă ora patru sau șapte? Ca să fii sigur, va trebui să întrebi la ce oră să vii. Răspunsul te va ajuta să-ți plasezi gazda pe scara socială”.

Canapeaua, dacă e settee sau chiar couch (sub influența englezei americane), trădează „nu mai mult de middle-middle”, iar dacă e sofa, atunci înseamnă upper-middle și deasupra. Ea stă, în primul caz, în lounge sau living room, iar în al doilea caz, stă în sitting room sau drawing room (noi nu avem atîtea distincții referitoare la destinațiile încăperilor încît să le putem traduce diferit: avem „cameră de zi” sau, mai recent, „living” – îngăduiți-mi aici o mică paranteză pentru aceia care, ca și studenții mei, se miră de luxul existenței unei camere pentru desenat – drawing room: cuvîntul draw nu se referă la desen, ci este o prescurtare de la withdraw, „a se retrage”, încăperea în care aristocrația se retrage, după masă, pentru un vin de Porto).

Ultimul cuvînt, sweet, nu are nici el o problemă în sine, ci depinde la ce este aplicat. Clasele sus-puse numesc ultimul fel, cel dulce, pudding, indiferent dacă e, de fapt, o felie de tort sau un sorbet de lămîie. Desertul nu trebuie numit sweet și nici afters. Unii îi spun dessert sub influența englezei americane, dar, pentru upper classes, cuvîntul dessert înseamnă fructe proaspete servite la cină, după pudding, și mîncate, desigur, cu furculiță și cuțit.

Ce înseamnă să plasezi pe cineva pe scara socială? Înseamnă să identifici tipul de educație primită. Ce mi se pare absolut fascinant e următorul lucru, pe care îl voi reda cu cuvintele autoarei: „O persoană cu accent de upper-class, care folosește terminologia de upper-class, va fi recunoscută ca upper-class indiferent dacă are un salariu la limita subzistenței, face muncă de jos și stă într-o locuință socială. Sau e chiar șomeră, săracă, pe străzi. Similar, o persoană cu pronunție de working-class, care spune canapelei «settee», iar mesei de prînz «dinner», va fi identificată working-class chiar dacă e vorba despre un multimilionar care locuiește într-un conac luxos, la țară”. Între semnele care arată clasa – gustul în materie de îmbrăcăminte, mobilă, mașini, cărți, mîncare, băutură –, felul în care vorbești are cea mai mare importanță, fiind un barometru imediat și de mare fidelitate.

Pentru celelalte reguli ale comportamentului englezilor (acasă, în mijlocul de transport, la serviciu, în pat, în timpul liber dedicat relaxării, la masă, la înmormîntare), invit cititorul să citească volumul, nu va regreta. Punînd aceste reguli în legătură unele cu altele, Kate Fox arată că națiunea engleză e mare iubitoare de cuvinte: cunoscuți mai degrabă pentru literatura lor decît pentru artă sau muzică, englezii au mai mult o cultură verbală decît una vizuală. Nefiind genul „tactil”, adică mari amatori de exprimare a emoțiilor prin contact fizic, preferă comunicarea verbală în locul celei non-verbale. Iar faptul că modul de exprimare reprezintă mijlocul principal de semnalizare și recunoaștere a statutului social este explicat prin prisma acestei trăsături a psihicului colectiv. O enumerare din finalul cărții a altor trăsături colective include: rezervă, inhibiție, stînjeneală în societate, obsesie să nu deranjeze, teamă de intimitate, de emoție, de scandal... închei aici pentru că încep să mă recunosc.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.