Efectele nevăzute ale pandemiei asupra minții tale

Mai întîi ni s-a părut că o să fie o problemă îndepărtată, din Asia, despre care vom putea vorbi la o cafea, cu un aer înțelept, compătimitor și măcar un pic rasist. Pe urmă ni s-a părut că, dacă stăm ascunși și ne protejăm pentru o perioadă, vom scăpa repede. Astăzi, la un an de cînd am intrat în prima tură de izolare și blocaj, peisajul este foarte diferit de tot ceea ce ne-am imaginat. Am trecut prin diferite faze de șoc, negare, furie, deprimare, atît individual, cît și împreună, comunități și societate, ca un mare organism viu al cărui corp suferă.

Indiferent de locul și felul în care ne-am întîlnit cu efectele virusului, simțul realității, al timpului și al ritmului de viață ni s-a alterat dramatic. „Anul de ceață”, după cum a fost denumită această perioadă, ne-a expus la o explozie reală și mediatică a poveștilor de suferință și boală, care ne-au transformat în victime potențiale și indirecte ale unei traume globale. Pentru cei care au lucrat și au luptat în primele rînduri nu mai încape îndoială că pandemia a devenit traumatică la nivel global. Dar efectele sale sînt mai extinse decît cele vizibile în spitalele supraaglomerate. Chiar și aceia care nu vor dezvolta niciodată boala și nici nu vor avea pe cineva apropiat bolnav sînt deja afectați. Dincolo de anxietatea inevitabilă datorată unui patogen al cărui pattern de răspîndire nu-l putem înțelege prea bine și, în consecință, nu-l putem controla anticipativ, mintea și corpul fiecăruia dintre noi reacționează la stresul prelungit cu răspunsuri similare stresului post-traumatic. Gîndurile intruzive sau de tip flashback, starea de agitație și oboseală, tulburarea atenției, exploziile ocazionale sau repetate de furie, disocierea de ceea ce ni se întîmplă în prezent, capacitatea scăzută de memorare și învățare, apatia, deprimarea sînt simptome la care nimeni nu este complet imun.

Efortul mental de a trăi cu incertitudinea medicală, economică, relațională și socială devine, în timp, epuizant. Peste ritmul și așa nemilos al vieții hiperaglomerate și ultratehnologizate pe care o trăim se suprapun cerințele de vigilență cu privire la pericolele parțial previzibile ale unui nou virus care a sărit o barieră invizibilă dintre specii. Expunerea prelungită la aceste surse de stres generează oboseala pandemică, acea stare de epuizare inexplicabilă, însoțită de iritabilitate și apatie care contribuie la apariția fenomenului de burnout, cu efecte fizice precum inflamația, tulburarea sistemului imunitar, accentuarea simptomelor unor boli preexistente.

Există și un alt efect traumatic subtil și devastator pentru integritatea noastră psihologică: devastarea morală a celor care trebuie să decidă cine trăiește, cine are acces la îngrijire sau cine este lăsat în afara măsurilor de protecție. Această presiune asupra identității individuale și de grup nu este rezervată doar medicilor și asistentelor. Pandemia ne-a expus pe toți la dileme morale tulburătoare. Unele decizii pe care le-am luat au condus la expunerea sau îmbolnăvirea celor dragi sau a unor necunoscuți. Pentru ca locul nostru de muncă să fie asigurat sau afacerea să supraviețuiască, alții au ajuns în situația de a pierde sursa de venit pentru toată familia. Am ascuns unele informații relevante pentru a scăpa de stigma COVID-19. Am asistat neputincioși la decizii manageriale sau politice care au afectat zeci, sute, mii... Revolta sau tulburarea morală pe care am simțit-o ne-a demoralizat, ne-a activat sentimente de vinovăție și rușine și ne-a erodat compasiunea. În consecință, ne găsim tot mai des pradă unei epuizări mentale care ne lasă prea puține resurse pentru o cursă care nu mai e de mult un sprint, ci se dovedește a fi un maraton cu obstacole.

Spațiul virtual, devenit aproape peste noapte loc de muncă, de interacțiune, de învățare și de joacă, abundă de materiale care propun soluții punctuale pentru diferitele probleme asociate sau generate de pandemie. Specialiștii din domeniul sănătății mentale recomandă să adoptăm sau să reluăm comportamentele de autoîngrijire, disciplina unui program de somn, exercițiu fizic, muncă și relaxare. O dietă sănătoasă, bazată pe ceea ce are nevoie corpul în loc de ceea ce ne cer emoțiile neconsolate, contribuie enorm la menținerea unui tonus psihic bun și crește rezistența la stres. Menținerea unor granițe ferme, dar rezonabile între zonele de muncă, odihnă și celelalte solicitări ajută semnificativ la diminuarea oboselii și menținerea resurselor personale. Educația emoțională, recunoașterea, tolerarea și acceptarea emoțiilor inevitabile asociate acestei situații nemaiîntîlnite reprezintă unelte cu care ne protejăm de efectele traumatice directe și indirecte ale pandemiei.

Dar, la finalul fiecărei zile, cînd simțim greutatea nevăzută a tuturor cerințelor pe care le aveam dinainte de pandemie și a celor pe care le-am căpătat în acest ultim an, știm că nu există soluții miraculoase. Reziliența, acea capacitate de a face față și a ne dezvolta în ciuda dificultăților și traumelor cu care ne confruntăm este o calitate care se construiește cu efort și fără scurtături sau rețete în cinci pași. Există, însă, o cărare aurită a drumului spre vindecare. Putem parcurge acest drum împreună, sprijinindu-ne atunci cînd ne e greu și permițîndu-ne să ne odihnim, pe rînd, cînd sîntem copleșiți. Dacă trauma este colectivă, atunci și vindecarea are nevoie să fie împărtășită. Altfel, normalitatea va fi redefinită de pandemie în moduri la care nici nu ne-am gîndit.

Zenobia Niculiță este psiholog.