Duce mort pe viu

Sînt de la țară. N-am uitat nimic: copil fiind, am luat parte la clăci nocturne de iarnă și la nopțile de veghe ale morților satului, iar astea erau treburi de femei, unde bărbații nu erau admiși. Copiii, însă, da; și băieți, și fete, cu condiția să fie de vîrste crude („Ce știu ei!”). Cînd creșteau, băieții nu mai erau primiți, pentru că aceste „agape” feminine aveau și rolul de a le pregăti pe fete pentru intrarea în pubertate și, desigur, ceea ce li se spunea acolo nu trebuia auzit de urechi masculine. Dar cît am fost mic, am ascultat cu mare atenție ce povesteau femeile, ce cîntau și ce recitau (da, recitau), în pauzele dintre bîrfe. Astfel încît la maturitate am înțeles că literatura populară a românilor este majoritar feminină.

Am mai scris o dată, chiar în această revistă: baladele populare sînt operele unor femei, ale unor poetese. Îmi asum cuvîntul: poetese. Nu numai că versurile respective au fost compuse de femei, de autoare, dar tot femeile le-au și păstrat, le-au și transmis, în astfel de nopți de iarnă sau de veghe, iar bărbații le-au preluat și le-au recitat la rîndul lor doar în situații de nevoie, cînd rămîneau fără femei: la stînele din munte, în perioadele de „cătănie”, la război, la închisoare. În rest, literatura orală era treaba femeilor, în viața obișnuită dintr-un sat obișnuit. 

Mi-am recitat singur prin casă patru balade principale și concluzia a fost mereu aceeași: „vocea” nu este a unui autor, ci a unei autoare. Subiectul este totdeauna moartea violentă: o crimă cu premeditare („Meșterul Manole”), premeditarea unei crime („Miorița”), o dublă omucidere („Toma Alimoș”), extincția unei familii într-o pandemie („Voichița”); aici există însă o supraviețuitoare: emigranta. 

Am nevoie acum de o lungă paranteză: cîndva, un influent profesor de română de la un mare liceu de provincie mi-a numit „compoziții” articolele publicate în Dilema veche, semnalîndu-le eventualilor cititori faptul că nu-s bune de nimic. Poate că avea dreptate. Articolele mele oricum nu ajung la elevi, ci doar la profesori. Și profesorilor le atrag atenția că materia predată de ei nu-i interesează pe elevi. Dintre toate bucățile literare care se studiază, baladele populare sînt cele mai disprețuite de liceeni și de gimnaziști, ceea ce e cumva de înțeles: sînt cu și despre țărani. Or, românii se săturaseră de mult de țărănie, iar generațiile născute după 2010 nu mai au chiar nici o treabă cu preocupări din astea țărănești, gen crime pentru oi sau pentru fînețe; TikTok e mult mai atrăgător decît astfel de prostii. Totuși, „astfel de prostii” sînt cam tot ce-a rămas dintr-un mileniu de istorie românească, așa că – din punctul meu de vedere – elevii din România ar trebui măcar să afle de existența lor, chiar dacă de plăcut, nu le vor plăcea niciodată. Dar cum să le fie vîndute mărfuri ca „Miorița” sau „Voichița”? 

Fac o paranteză la paranteză: îmi aduc aminte că am citit jelania unei profesoare din Rusia, care se chinuia să le predea elevilor ei Suflete moarte de Gogol. Problema apărea nu la lectură, ci la discuții: elevii îi spuneau că Cicikov este un om foarte deștept, foarte orientat, care are o excelentă idee de afaceri și o pune în practică fără să-și ofere timp de odihnă, deci el este un model de urmat. Profesoara se lupta să le explice că Gogol a vrut să spună exact contrariul, dar elevii îi rîdeau în față și-i explicau, la rîndul lor, că autorul a fost un gogoman care n-a înțeles nimic din ceea ce trebuie făcut pe lumea asta pentru a avea succes. Adică bani.

Mă gîndesc că, atunci cînd lumea se schimbă, și „viziunea profesorală” ar putea să se schimbe pe ici, pe colo, ca să țină pasul cu vremurile. Poate că tinerii au dreptate, poate că n-au; dar, oricum, ei vor moșteni pămîntul. Vor avea în cîrcă toate problemele lăsate de noi, și-n primul rînd propria lor educație, propriul lor bagaj informațional. Am văzut cu ochii mei, lucrînd cu oameni simpli, emigrați de foame și de sărăcie, cu ce „bagaj” ieșiseră din liceu. Nu știau nimic despre nimic. Școala fusese locul unde se distraseră, unde se bătuseră zi-lumină și unde cunoscuseră gagici, nu locul unde învățaseră ceva – orice! I-am întrebat, am discutat cu ei, și răspunsul era mereu același: pentru că nu era nimic interesant de învățat. Totul era plictisitor, toate lecțiile de la toate materiile. Nu ei, ci noi avem ceva de învățat de aici. Să înveți ceva, orice, e oricum greu; majoritatea informațiilor pe care școala le oferă elevilor sînt complet inutile pentru piața muncii; și-atunci, de ce?!

Hai să ne întoarcem la nopțile de la țară. Nici pe noi, copiii anilor ’70, nu ne interesau lungile povești, bîrfe și cîntece ale mătușilor și bunicilor care ne îngăduiau la clăcile lor (ne duceam doar ca să fim împreună și să mîncăm scovergi); dar, dacă am rămas cu ceva, am rămas cu dragul de a asculta povești bătrînești, ceea ce ne-a făcut, mult mai tîrziu, să devenim cititori de literatură. E mult? Nu-i mult, dar totuși e ceva. Și prin literatură, ca și prin TikTok, lumea devine mai mică, mai puțin amenințătoare și, potențial, mai simpatică. 

În ceea ce privește balada „Voichița” – de care eu, spre rușinea mea, nici nu auzisem și nici n-aș fi auzit dacă nu mi-o semnala Florin Iaru –, pot spune că există căi, moduri, feluri prin care ea ar putea fi făcută interesantă pentru elevi. În primul rînd, conține două ingrediente care fac deja parte din propria lor experiență de viață: emigrarea și pandemia. Se poate porni de aici, e un punct de plecare. 

Dacă despre pandemie nu știu ce să zic (la fel ca cei mai mulți oameni), despre emigrare am o părere foarte bine formată, bazată pe experiența proprie. Care sună cam așa: dacă tot o faci, fă-o cît mai devreme. Și acum, povestea: soră-mea a emigrat în 1999, iar eu în 2019. Ea în California, eu în Belgia. Cînd s-a pus problema plecării, eu am fost de partea ei („Du-te!”) și împotriva mamei noastre („Rămîi!”). Dar mama a murit de moarte cruntă în 2003, iar eu („Gin Constangin, copil mijlocin”) m-am dus după soră s-o aduc acasă, nu chiar ca-n baladă, că nu m-am dus călare, ci cu avionul. Textul nu spune ce-a făcut Voichița după moartea maică-sii, dar eu vă pot spune ce-a făcut soră-mea: s-a întors în California și a devenit o adevărată californiancă, pe deplin asimilată locului, ba chiar cu unele mici stridențe amuzante (al căror loc nu e aici). În ceea ce mă privește, blestemul de mamă a cam funcționat, de-am rămas mort-viu, adică îmi țin corpul în Bruxelles și sufletul în lumea literară din România, că i-am înnebunit cu telefoanele „de bîrfă” pe toți amicii mei din țară, de-au ajuns oamenii să nu-mi mai răspundă cu săptămînile, de frică să nu-i țin la telefon cu jumătățile de oră, că nimeni n-are atîta timp de pierdut. Altfel spus: de nu emigrezi la timp, mai tîrziu e prea tîrziu.

M-am tot întrebat, citind, recitind și recitînd textul, dacă doar mie mi se pare că prea seamănă versurile din „Miorița”(„Iar dacă-i zări, / Dacă-i întîlni / Măicuţă bătrînă, / Cu brîul de lînă, / Din ochi lăcrimînd, / Pe cîmpi alergînd, / Pe toţi întrebînd [...] / Şi-i spune curat / Că m-am însurat / Cu-o fată de crai, / Pe-o gură de rai“) cu astea din „Voichița” („La măicuța noastră. / Și spune-i așa, / Dacă te-a-ntreba: / C-ai venit cu mine, / Că eu am fost la tine; / Și de te-a-ntreba, / Unde-am rămas eu? / Tu să-i spui așa, / Că eu mi-am rămas / Pe cîmp în izlaz, / Calul să mi-l pasc!“). Iar după ce m-am întrebat – și, evident, n-am găsit nici un răspuns –, mi-am pus problema dacă nu cumva un lingvist al viitorului (om sau mașină, nu contează, poate o versiune avansată a lui ChatGPT) va descoperi un algoritm prin care să demonstreze că cele patru balade au fost creațiile unei singure autoare. Caz în care îmi arog de pe-acum drepturile de autor asupra acestei ipoteze. Dixi!

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Frunza, Editura Polirom, 2022.