Dreptate pentru vînzătorii stradali

Un recent val de evacuări a lovit fremătătoarea piață „Liberté 6” din Dakar, o arteră comercială de peste un kilometru lungime, care a deservit comunitatea vreme de mai bine de douăzeci de ani. Sute de tarabe ale vînzătorilor stradali au fost măturate de buldozere pentru a face loc unei noi rețele de autobuze. Autoritățile au avertizat populația și au oferit o despăgubire pentru a compensa închiderea afacerilor, dar nu au rezolvat adevărata problemă: lipsa de spațiu comercial.

Comerțul stradal e o activitate economică legitimă prin care își cîștigă existența milioane de oameni și care oferă un loc de muncă în mediul urban unui număr mare de persoane din multe orașe ale „Sudului global”. În Dakar lucrează ca vînzători stradali aproape 59.000 de oameni, reprezentînd 13,8% din totalul locurilor de muncă, iar în Lima metropolitană lucrează 450.000, echivalentul a 8,8% din totalul forței de muncă. Și probabil că aceste cifre sînt în creștere, deoarece economia paralelă îi absoarbe pe mulți dintre cei rămași fără un loc de muncă în urma pandemiei de COVID-19.

Acest mod de subzistență necesită, mai presus de toate, următoarea resursă: accesul la spații publice populate, pietonale, bine conectate și disponibile la un preț convenabil. Dar autoritățile guvernamentale urmăresc mai degrabă „curățarea” orașelor, ceea ce înseamnă îndepărtarea vînzătorilor stradali. În opinia lor, comercianții neoficiali sînt o pacoste: murdăresc și aglomerează străzile, blochează circulația, ocupă un spațiu prețios care ar putea fi folosit pentru proiecte de modernizare și înfrumusețare – sau vîndut unor dezvoltatori înstăriți și transformat în oaze de relaxare pentru elitele urbane.

Eșecul de a le oferi vînzătorilor stradali spațiul de care au nevoie denotă, în cel mai bun caz, o lipsă de viziune (campaniile de evacuare nu rezolvă niciodată „problema” – lucrătorii nu au altă opțiune decît să-și refacă tarabele). În 2015, Organizația Internațională a Muncii a recomandat ca micilor întreprinzători de subzistență să li se permită folosirea spațiului public pe durata perioadei de tranziție în care statele membre trec de la economia paralelă la cea oficială. Și totuși, guvernele implementează mereu politici și cadre legale rigide care le restricționează comercianților acest acces.

De fapt, acest model a devenit o parte integrantă a strategiilor prin care decidenții politici încearcă să „formalizeze” economia informală. Aceste strategii, menite în principal să-i determine pe lucrătorii economiei informale să se înregistreze și să plătească impozite, ar putea oferi oportunități importante, cum ar fi accesul la sistemul de asigurări sociale și la instruire profesională și financiară. Aceste politici refuză de obicei să admită că spațiul public e un loc de muncă, perpetuînd astfel statu quo-ul. Ele construiesc, în schimb, structuri complexe pe fundații precare – și anume cadre legale și politice care criminalizează comerțul informal și blochează accesul celor mai vulnerabili la activitățile economice.

Propunerile de a reloca vînzătorii stradali în piețe amenajate sînt adesea promisiuni goale – sau sînt implementate fără a consulta realmente persoanele implicate, ceea ce duce la piețe prost planificate, aflate departe de centrele comerciale ale orașului și greu de accesat. Vînzătorii le evită sau le abandonează rapid, revenind pe străzile de pe care au fost izgoniți.

Pe deplin conștienți de precaritatea situației lor, vînzătorii stradali au îndeobște un singur scop: să facă comerț fără teama de a fi hărțuiți sau evacuați. „Știu că nu avem voie să lucrăm aici, dar am o familie de hrănit” – spune un comerciant neoficial, care vinde telefoane mobile într-un mic chioșc din Guédiawaye, un oraș de la periferia Dakarului, într-un interviu făcut în 2022 de organizația mea numită WIEGO (Women in Informal Employment: Globalizing and Organizing / Femei în cîmpul muncii informale: globalizare și organizare). „Tot ce-mi doresc e să pot munci și să-mi cîștig traiul”, a adăugat bărbatul, care a preferat să rămînă anonim. Arătînd spre un petic de teren viran de peste drum a spus: „Am solicitat de la municipalitate, împreună cu alți vînzători, o autorizație pentru activitate comercială, dar nu am primit nici un răspuns”.

Noua agendă urbană a ONU adoptată în 2016 admite că spațiul public poate funcționa ca loc de muncă real și susține măsuri care permit „folosirea comercială optimă a parterelor imobilelor pentru stimularea comerțului și a piețelor formale și informale deopotrivă”. Un cadru legal care garantează accesul vînzătorilor informali la un astfel de spațiu trebuie să fie la baza oricărei strategii de formalizare – și e, de fapt, o premisă logică a tuturor celorlalte aspecte ale formalizării, precum înregistrarea și impozitarea.

Desigur, fiind o resursă limitată, spațiul public urban e foarte căutat și există multe interese rivale. Dar, după cum au demonstrat diferite inițiative, gestionarea lui efectivă necesită participarea lucrătorilor informali. În India, bunăoară, Legea vînzătorilor stradali din 2014 a înființat „comitete de comerț urban”, alcătuite din oficiali guvernamentali, vînzători și alte părți, pentru a lua decizii cu privire la amplasamentele comerciale și pentru a monitoriza evacuările și relocările. În anii 1990, municipalitatea din Lima a implicat de la bun început vînzătorii stradali în procesul de planificare a relocărilor, pentru a se asigura că aceștia aveau acces adecvat la infrastructură și la clientelă. Între 2009 și 2011, municipalitatea Dakar a demarat un dialog eficient cu comercianții informali cu privire la relocare.

Aceste exemple sînt departe de a fi perfecte. Procesul de planificare „incluziv”, care ținea cont de toți cei implicați, a fost întrerupt în Lima (chiar dacă a avut ca rezultat relocări reușite), dialogurile din Dakar nu au continuat, iar Legea vînzătorilor stradali din India a fost implementată doar parțial. Cu toate acestea, ele au arătat că gestionarea incluzivă a spațiului public este posibilă.

Repartizarea echitabilă a spațiului public e esențială pentru recunoașterea statutului vînzătorilor stradali, pentru legalizarea accesului lor la un loc de muncă și pentru protejarea mijloacelor lor de trai. Dar asta nu se va întîmpla decît atunci cînd comercianții informali vor participa la elaborarea politicilor și reglementărilor care îi afectează – și le vor putea influența.

Teresa Marchiori, asistent universitar la American University din Washington, e avocat pentru accesul la justiție al WIEGO.

Copyright: Project Syndicate, 2023

traducere de Matei PLEŞU