Despre sunete

Orice om se naște cu capacitatea de a învăța să vorbească, iar însușirea limbii materne este progresivă și începe cu cele mai mici unități de percepție pentru ureche: sunetele. În primele trei-patru luni de viață, un nou-născut emite, la întîmplare, fel de fel de chiote, țiuituri, oftaturi, rîsete, mormăieli – adică sunete biologice, determinate fiziologic de configurația tractului vocal: vîrful vălului palatin atinge sau se suprapune cu vîrful epiglotei (se presupune chiar că aceste sunete ar fi aceleași sau asemănătoare la toți copiii foarte mici de pe glob). După această perioadă, în care bebelușul își „antrenează” capacitatea de imitare a sunetelor din mediul înconjurător, apar și primele sunete individuale recognoscibile: /o/, /u/, /a/, /m/, /b/. Unele studii arată că sunetele frecvente în mod universal (ca, de exemplu, vocala /a/) apar primele; cu cît un sunet e mai rar în limbile planetei (de exemplu, englezescul /æ/), cu atît apare mai tîrziu în cultura respectivă.

Dacă, la naștere, fizic vorbind, un om poate scoate circa o sută de sunete diferite, după primele luni de viață inventarul se reduce treptat astfel încît să cuprindă doar acele sunete care se regăsesc în limba sa maternă, cea la care a fost expus. Nu toate popoarele au aceleași sunete în limba maternă. Inventarul sonor însuși diferă ca mărime de la un popor la altul, unii au mai multe sunete, alții au, prin comparație, foarte puține (se spune că limba rotokas, din Papua Noua Guinee, ar utiliza numai unsprezece foneme). Ca atare, avem dificultăți să percepem și să articulăm unele sunete. De exemplu, sunetele /ð/ și /Ɵ/, pronunțate cu limba între dinți, din limba engleză (în cuvinte ca the sau thin), sînt greu de pronunțat pentru mulți vorbitori ai planetei. Unele culturi nu disting între /p/ și /b/, sau între /f/ și /v/. Sau au mai multe tipuri de /h/. Sau nu pot pronunța /l/, înlocuindu-l cu /r/, și invers ș.a.m.d.

Inventarul fonetic universal cuprinde sunete cu frecvențe diferite. Unele sînt foarte răspîndite, altele de-a dreptul rare, iar fonetica comparată scoate la iveală cazuri dintre cele mai interesante, mai ales în vremurile noastre cînd au început să fie studiate limbi care pînă acum au fost trecute cu vederea. De exemplu, unele dintre cele mai rare consoane – dacă nu chiar cel mai rar tip de consoană – sînt clicurile, prezente în sistemele lingvistice ale unor popoare din Africa. Unele triburi au un singur clic, altele două, trei, patru sau cinci: dacă modul de articulare este același pentru toate – în cavitatea bucală printr-un mecanism de sucțiune sau aspirație –, ceea ce le diferențiază este punctul de articulație: fie limba lovește cerul gurii, fie sînt folosite numai buzele, ori dinții, ori partea laterală a gurii, iar aceste consoane sună ca o mică pocnitură. Statistica distribuției arată că clicurile sînt consoane inițiale în 70% din cuvintele în care apar.

Toți putem plescăi din limbă și chiar o facem, în interjecții: de exemplu, ne exprimăm dezaprobarea clătinînd din cap și pronunțînd repetat ț, ț, ț, care e un tip de clic alveolo-dentar pentru că limba atinge partea din spate a dinților și arcada lor. Sau putem imita tropăitul unui cal cu niște clicuri laterale. Însă aceste sunete nu reprezintă foneme din inventarul nostru fonetic. În general vorbind, motivele invocate de lingviști pentru a explica raritatea unor astfel de foneme includ contextul geografic, mediul înconjurător sau ereditatea, dar unele studii recente aduc în discuție un factor neașteptat: anatomia aparatului fonator. Astfel, s-a observat că, la unii vorbitori africani, arcada alveolo-dentară este redusă ca înălțime sau chiar absentă. Unii cercetători au construit modele biomecanice în care această formațiune anatomică are diverse mărimi și au studiat impactul asupra clicurilor. Rezultatele au arătat că o arcadă bine conturată, înaltă, nu ajută la producerea clicurilor: din moment ce ele sînt sunete produse prin aspirația aerului, arcada e ca un obstacol care împiedică pătrunderea aerului, deci efortul de articulare e mare în aceast caz.

Această descoperire e privită ca argument anatomic la nivel macro. Pentru că, la nivel individual, persoanele cu arcade alveolo-dentare înalte sînt capabile să articuleze clicuri dacă învață o astfel de limbă, doar că modelele sugerează că învățarea poate fi dificilă sau că rezultatele obținute pot fi imperfecte. Însă acest lucru s-ar amplifica în timp, deci ar putea acționa ca o barieră naturală împotriva răspîndirii unor astfel de consoane. Cu alte cuvinte, configurația unei anume părți a tractului vocal ar avea un cuvînt de spus în privința fonemelor unei limbi, o idee care bîntuie fonetica lumii din cînd în cînd, dar e greu de demonstrat. Dacă luăm în considerare ce se cunoaște azi despre însușirea limbii materne, ajungem la o chestiune circulară: acești vorbitori africani au clicuri în limbă pentru că o arcadă alveolo-dentară nedezvoltată le favorizează sau, dimpotrivă, au ajuns să aibă arcada astfel din cauza pronunțării dese a acestor sunete (așa cum unii englezi, din cauza consoanelor interdentale, de frecvență mare, au dinții în afară)?

Atenția cercetătorilor este îndreptată asupra punctelor de articulare, dar nici modul nu este prea obișnuit și trece în general neobservat sau, cel puțin, nu se face mare caz de el: faptul că aceste sunete sînt produse inspirînd aer. Cînd, cu decenii în urmă, lingviștii au început să compare sistemul de comunicare umană cu sistemele animale pentru a descoperi trăsăturile de design care ne diferențiază, care sînt unice omului, s-a observat că, spre deosebire de primatele mari, care vocalizează pe aerul inspirat, omul vorbește în timpul expirației. Dar există o observație anterioară, într-o notiță de subsol din Language: An Introduction to the Study of Speech / Despre limbă: o introducere în studiul vorbirii, cartea (din 1921) a lui Edward Sapir, celebru antropolog și lingvist american (tradusă în România, la o editură din Iași, abia în 2016), care ne informează că „Anumite limbi, cum ar fi hotentota și boșimana din Africa de Sud, au /.../o serie de sunete inspiratorii, pronunțate prin tragerea aerului în piept la diferite puncte de contact oral. Acestea sînt așa-numitele «stopuri»”. Este vorba, de fapt, evident, despre clicuri (clicks, în original), și nu despre stopuri, cum greșit este tradus (stopurile sau ocluzivele – /p/, /b/, /t/, /d/, /k/, /g/ – fiind masiv reprezentate în inventarele fonetice ale lumii și produse exact invers, prin blocarea aerului expirat, nu a celui inspirat, în diverse puncte de articulare din cavitatea bucală). Dar nici Sapir nu insistă asupra acestui aspect.

Deci, foarte probabil, raritatea acestor consoane are legătură mai degrabă cu felul excepțional de producere, pe aerul inspirat și nu expirat, un fapt la fel de greu de explicat, însă, ca și chestiunea mărimii arcadei alveolo-dentare, pentru că ambele implică biologia. Un lucru este cert: cele mai multe dintre informațiile care astăzi constituie știința foneticii și fonologiei vin din studierea limbilor indo-europene și au fost considerate universal valabile. Însă diversele observații și studii recente asupra limbilor exotice, îndepărtate, rare, vorbite de comunități izolate și restrînse numeric, par să contrazică unele concluzii foarte dragi establishment-ului academic de profil. Este și cazul limbii pirahã, care va constitui subiectul extraordinar de interesant al unei serii de articole viitoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: wikimedia commons