Despre muzică și memorie

Acum două săptămîni, Corina mi-a adus o cutie de carton, cam măricică, în care se afla un obiect lunguieț, cam ca un pepene sfrijit de Dăbuleni. Marginile îi erau frumos decupate chirurgical. Părea a fi o boxă performantă, așa cum doream să-mi cumpăr de mult timp, dar mereu cînd vine vorba de a mai (re)găsi cîteva resturi financiare pentru a-ți face o mică plăcere, constați că sînt alte zeci de necesități mult mai stringente, care nu suferă deloc amînare, iar inflația a mușcat hapsînă și cu lăcomie din puterea ta de cumpărare, așa cum se întîmplă oamenilor obișnuiți și banali. Plăcerile adultului pot fi amînate la infinit. Nu mai ai timp să te gîndești că aceste amînări ar putea fi chiar veșnice, căci nu ai nici cea mai mică idee cînd vei trece Styxul în barca lui Charon. Lăsăm la o parte că trebuie să pui ceva deoparte și pentru a avea la tine un obol-doi. Galopul tehnic face ca de pe un telefon smart să poți comanda boxei să difuzeze o anumită melodie. Doar publicitatea canalului este supărătoare, mai ales cînd ești singur prin cameră și crezi că-ți poți face de cap, dînd sonorul mult prea tare, de sperii pisicile.

Acest obiect drăgălaș și performant (prevăzut cu o curea, semn că poate deveni portabil, poți da muzică la tot cartierul sau palierul!), mi-a produs/îmi produce multă bucurie. Pot să înlocuiesc fondul sonor al știrilor triste (mai sus avem război, mai jos cutremure) de la televizor cu muzica ce-mi place. Folosirea lui intermitentă mi-a adus aminte de toate etapele tehnologiei audio prin care am trecut în mai bine de trei decenii și jumătate, de cînd muzica a pătruns în universul meu. Mă gîndesc că, miop fiind încă din clasa a V-a, poate de aceea auzul, simțul care se ocupă cu alegerea și transmiterea sunetelor, s-a dezvoltat mai mult decît este cazul, pentru a suplini carențele vederii. Ce expresii minunate are limba română: Auzi numai ce vrei sau Baba/surdul nu aude, dar le potrivește etc. Cam asta este, de altfel, și intenția mea în acest articol. Să le potrivesc.

Prima amintire în care apare un fragment muzical nu este una prea sofisticată. Pe la 4 sau 5 ani, tata, ascultînd la televizorul alb-negru muzică populară ardelenească, încerca să mă facă să sar în aer și să-mi lovesc o cizmă imaginară. În casa bunicilor nu exista gramofon sau patefon (nu erau ei foarte sofisticați), iar radioul emitea platitudinile propagandei comuniste și niște cîntece patriotice infecte, care mi-au distrus iremediabil acest simț, pe care unii îl exhibă acum cu patos. În accepțiunea mea, muzica bună – singura, adevărata – era cea occidentală. Mergînd la munte, la Padina, în drum spre Bușteni ascultam muzică de la un casetofon portabil, pe baterii, deținut de un prieten de familie, în care se inserau casete. Muzica era specifică epocii (ABBA, Modern Talking, Arabesque etc.). Tot înainte de 1989, centrul orășelului nostru, industrializat intens, cu nu știu cîte fabrici de nivel republican, era dominat sîmbătă seara de muzica de la Terasa Muntenia, unde se organizau cele mai trendy/fistichii nunți, la care erau angajate trupe locale, care cîntau cover-uri nevinovate din muzica disco a momentului, probabil și muzică populară (cu toate că nu-mi aduc aminte de ea, nici o nuntă românească nu poate avea loc fără această componentă identitară esențială). Atunci cînd acest obicei s-a reluat acum doi ani de zile, la exact aceeași terasă, am avut o tresărire melancolică și mi-am adus aminte cum străzile, acum pustii, erau pline de puști și puștoaice puși pe șotii, mereu unii împotriva celorlalți. Sensul este mereu același Qui s’aime se taquine.Depopularea a dus oricum la dispariția unui sfert din populația orașului, de ce să ne mai mirăm? Pe de altă parte, lipsa muzicii sau gustarea ei cu pipeta a priit decrețeilor, căci am știut să o gustăm și apreciem altfel după 1989. Noile generații născute după acest an de referință nu au cum să înțeleagă. Cum să nu ai YouTube și TikTok? Nu știu dacă gigantul chinezesc oferă și muzică, pentru că îl detest nu numai pentru conținutul său infantil (dar cum îl detești dacă nu știi ce este pe el?), dar și pentru că încrederea mea în orice obiect/idee/tehnologie produse într-o țară profund (dar oare și iremediabil?) comunistă este nulă. Decrețeii nu mai au iluzii legate de comunism. 

Abia după 1989 au apărut în viața mea adolescentină obiecte personale care încîntau urechea și timpanul. Și cam de atunci a început și dependența mea de muzică. Unchiul meu, strecurat încă dinainte de 1989 în mirifica Franță, trimitea pachete în țară vărului meu. Într-unul din ele și-a făcut loc un banal walkman negru, cu căști și baterii. Cînd se plictisea de el, mi-l mai dădea și mie. Explozia de sunete mă fascina. Priveam nucul bătrîn din curte stînd pe o bancă verde, soarele încă nu-și pierduse din putere chiar dacă era 15 noiembrie și plîngeam de ciudă pentru că nu aveam cum să văd decisivul meci împotriva Danemarcei. Aveam ore. Încerc să sap în memorie, dar sînt destul de sigur că nici nu aș fi avut cum, căci meciul nu a fost televizat, ci doar radiodifuzat. Ce au mai urlat comentatorii la golurile lui Balint (două) și Sabău! Dar muzica microbiștilor valahi a amuțit de două decenii.

Apoi a venit epoca radiocasetofoanelor. După doi ani de la Revoluție, tata și-a consumat un întreg C.A.R., format din mai multe pachete de bancnote murdare și rupte, pentru a cumpăra unul. Nu țin minte dacă l-am bătut la cap sau pur și simplu a dorit să-mi facă o bucurie. Casetofonul Yoko, de culoarea abanosului, a fost achiziționat cu destule dificultăți din Magazinul Victoria din București, nu înainte ca tata să fi fost umilit de vînzătorul mult mai tînăr și nepoliticos, care a fost cît pe ce să nu-i accepte bancnotele uzate. Ca și cum nu toată România de atunci era exact în aceeași condiție uzată, soioasă, mizerabilă precum erau acele bancnote fără valoare. După cîțiva ani, fiecare astfel de casetofon ieftin începea să agațe benzile casetelor, ceea ce reprezenta un blestem. Se putea interveni chirurgical, tăind secțiunea afectată și lipind capetele, dar această metodă nu dura prea mult. Recunosc neputincios că în liceu nu am iubit muzica atît de mult încît să mă încumet să intru în vreo formație sau să înființez una. Nu am crezut decît că pot fi un bun, profesionist, ascultător. Într-un articol din 2003 (exact anul cînd mă întorceam acasă), Sorin Stoica scria: „În liceu, am vrut să intru și într-o formație rock. Numai eșecuri am la activ în ce privește muzica. Problema se mai pune și-așa: toți avem un ritm al nostru pe care evoluăm, pe care ne mișcăm prin viață. O muzica interioară care ne determină să facem anumite lucruri sau ne cenzurează alte ieșiri. Sîntem ca șobolanii ăia pe care cetățeanul acela din poveste, strămoș al deratizatorilor de azi, îi alungă din oraș cîntîndu-le. Orice om are o muzică a lui pe care trebuie să și-o întrețină” („Despre fluierat și consecințele lui“, în ziarul Partener, nr. 187, 6 noiembrie 2003, Cîmpina). Cîtă sevă și prospețime avea omul ăsta în verb! 

Un capitol important al descoperirii muzicii l-au reprezentat petrecerile la care am fost invitat. La aceste evenimente extraordinar de importante fiecare venea cu sacoşa lui cu casete. Eram chiar rugaţi de gazdă să le aducem şi, eventual, să fie gata potrivite la melodia pe care fiecare dorea să o asculte. În astfel de cazuri existau doar două tipuri de melodii acceptabile: fie cele disco, de zbînţuială liberă, fie blues-urile romantice, care ne permiteau o scurtă apropiere castă, dar şi puţin erotică, pentru că nu era lucru de nimic, pe vremea mea, să-ţi încolăceşti braţele în jurul taliei unei fete invitate la dans. Aveam o colecţie bogată de blues-uri pe care o foloseam constant în timpul petrecerilor, atunci cînd era posibil să mă apropii de casetofonul pe care gazda îl împrumutase cine ştie de unde. Doar cei cu părinți bogați aveau combine. Poate astfel se explică și complexul meu. Fiecare melodie avea propriul ei mesaj, de aceea ele erau difuzate în anumite momente bine definite. Regula era ca un blues să fie strecurat între două-trei melodii disco. Prin muzică ne întîlneam şi comunicam. Continui să păstrez colecția de casete contrafăcute poloneze Vivo în trei cutii de carton, în pod. Fiica-mea m-a rugat să-i dau cîteva carcase de plastic pentru a le decora. Deja casetele sînt vintage.

Apoi a apărut CD-player-ul. Am unul japonez, care anul acesta împlinește două decenii de funcționare intermitentă și care redă rezonabil sunetul casetelor și impecabil pe cel al CD-urilor. Dacă au revenit la mare modă pick-up-urile, de ce nu ar face-o peste un deceniu și casetofoanele și casetele? În arhiva din pod păstrez cu sfințenie apogeul procesului de achiziționare a tehnologiei audio – o combină Sony pe care am cumpărat-o de la Geneva, plătind pentru ea doar trei sute de franci. Pentru a o cumpăra am mers cu Sergiu, amicul meu basarabean, care avea ceva experiență în mica și nevinovata contrabandă, pînă în zona comercială a Genevei, la mai bine de zece kilometri de căminul nostru din Plainpalais. Efortul a meritat pe deplin căci calitatea sunetului era imperială, impecabilă. Avea trei suporturi pentru trei CD-uri. Inevitabil, în decursul marii repatrieri, am înghesuit-o în pîntecul autobuzului firmei Double T, instalînd-o acasă, în bibliotecă. Ce dacă ocupa locul multor cărți? A funcționat ireproșabil pînă recent. Doar faptul că nu am mai folosit-o mult în ultimii șase-șapte ani a făcut-o să cedeze. S-a plictisit să vegeteze.  De asemenea, sînt aproape sigur că se poate repara (dar unde?). Colecția de CD-uri cumpărate în mare măsură de la un magazin de CD-uri second-hand chiar de lîngă restaurantul McDonald’s din Plainpalais, unde munceam intens, este intactă. Fiica-mea, după ce a studiat-o în lipsa mea, mi-a lăudat-o (ceea ce este complet nefiresc pentru ea). 

Mă întreb melancolic unde va ajunge tehnologia aceasta a redării muzicii peste două sau trei decenii. Oare va fi posibil să ni se instaleze un soft sau o aplicație direct în creier, prin care vom putea ascultă în timp real, în gînd, melodia dorită, pentru a proteja mediul și a nu-l polua fonic? Atunci cînd totul va fi aseptic precum în filmul utopic The Lobster (cu personajul principal interpretat de dublinezul Colin Farrell)? 

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).