Despre distincția de gen

27 februarie 2021   La fața timpului

Cînd spunem gen, în gramatică, ne gîndim automat la masculin, feminin și neutru, adică la unul dintre criteriile după care limbile indo-europene clasifică substantivele și pronumele (la număr m-am referit într-un articol anterior). E clar că o astfel de clasificare ia în calcul (și) distincții de sens legate de sexul referentului. Faptul că limbile indo-europene descriu tradițional categoria gramaticală a genului de-a lungul acestor trei axe de orientare a gîndirii ascunde sensul original, latinesc: genus înseamnă „tip”, „clasă”, „fel”, și nu are absolut nimic de-a face cu sexul. Cine se oprește superficial asupra problemei și nu cunoaște decît limba română poate concluziona că împărțirea de mai sus este destul de „logică”: fată, femeie, pisică, ea, ele sînt feminine, băiat, bărbat, motan, el, ei sînt masculine, iar obiectele (un – două) tramvai, covor, stilou sînt neutre (nici feminine, nici masculine).

Suprapunerea dintre genul natural și cel gramatical se regăsește într-o foarte mică parte a vocabularului unei limbi, pentru că, de fapt, dacă primul e evident, al doilea e arbitrar. De exemplu, în limba română există obiecte non-neutre: feminine (mașină, clădire) și masculine (munte, cartof), iar un student străin care învață limba noastră trebuie să memoreze genul fiecărui substantiv. La fel facem cînd învățăm franceza sau germana: nu ne putem ghida după o logică intrinsecă, substantivele nu cad automat într-o categorie sau alta. Din acest motiv, unul și același substantiv poate avea genuri diferite în limbi diferite: masă este feminin în română, dar masculin în germană; un cuvînt ca fetiță, „natural” feminin în română, e neutru în germană.

Engleza e exemplul concret prin care înțelegem că o limbă poate să se dispenseze de categoria genului fără să aibă de suferit claritatea exprimării. Genul natural, al ființelor, coexistă azi cu rămășițe ale genului gramatical care, deși bine reprezentat în engleza veche, a dispărut în engleza medievală. În engleza veche, de exemplu, piatră era de gen masculin, pod feminin, iar ambarcațiune neutru. Cuvîntul femeie – woman (O.E. wīfmann) – era de gen masculin. Wīf însemna „femeiesc”, „feminin”, iar mann „persoană”, „om”. Conform regulilor gramaticale de atunci, întregul lua genul elementului formant secundar, mann, un nume generic de gen masculin.

Franz Boas, de care vă amintiți, desigur, spune că „e interesant să observăm faptul că, în limbile lumii, genul nu e nicidecum o categorie fundamentală și că substantivele pot să nu fie deloc împărțite în clase, ori punctul de vedere din care se face totuși o clasificare poate să fie unul cu totul diferit”. Astfel, în Handbook of American Indian Languages, acest mare lingvist și antropolog arată că, în unele limbi siouane, se fac distincții stricte între nume care desemnează animate care se mișcă și animate care stau pe loc, iar inanimatele disting între obiecte lungi, rotunde, înalte, respectiv colective; populațiile irocheze disting net între bărbați și alte categorii în care e importantă desemnarea unui grup definit sau a unuia nedefinit. Tribul Uchee folosește mărci gramaticale prin care distinge membrii proprii de alte ființe umane; triburile algonquine din nordul continentului american clasifică substantivele în animate și inanimate fără să adere strict la clasificarea naturală implicită din acești termeni: anumite plante sînt animate, iar viețuitoarele mici sînt inanimate. Leonard Bloomfield, un alt mare lingvist american, suplimentează, în volumul Language, această informație: persoanele și animalele sînt animate, dar și unele obiecte (zmeură, ceainic și genunchi), pe cînd inanimate sînt toate celelalte obiecte (inclusiv căpșuni, vas rotund și cot).

În 1972, Robert Dixon scrie o teză de doctorat despre o limbă, dyirbal, vorbită în Australia de un grup extrem restrîns de băștinași. El descrie o împărțire a substantivelor în patru clase (sau genuri): în principal, clasa I e rezervată ființelor de sex masculin, clasa II ființelor de sex feminin, clasa III tuturor copacilor fructiferi, iar clasa IV părților corpului. Ciudățenia cazului începe cînd vezi ce altceva mai intră în aceste clase: cangurul, liliacul, oposumul, majoritatea șerpilor, peștilor, insectelor, unele păsări, luna, furtuna, curcubeul și bumerangul intră în clasa I; cîinele, scorpionul, omida păroasă, greierele, licuriciul, unii șerpi, unii pești, majoritatea păsărilor, soarele, stelele, unii copaci și tot ce are legătură cu focul și apa intră în clasa II; în clasa IV mai intră albinele, mierea, vîntul, carnea, majoritatea copacilor, iarba, noroiul, pietrele, majoritatea zgomotelor și limba.

Multă cerneală a curs în lumea vestică după această descoperire, în încercarea de a suprapune clasificării gramaticale o explicație semantică. De exemplu, George Lakoff, lingvist cognitivist american (despre care am scris în cîteva rînduri la această rubrică), propune, în cartea sa Women, Fire and Dangerous Things, noțiunea de categorie radială, în care elementul central e prototipul, iar celelalte elemente se ordonează spre periferie în funcție de asemănările cu acesta. Astfel, aducînd în discuție și miturile locale, Lakoff explică: clasa II are în centru ființa umană feminină. Soarele, zeitate feminină, e  măritată cu Luna (din clasa întîi, masculină). Omida păroasă înțeapă și lasă senzația de arsură – legătura cu soarele și focul, pe care o vedem în toate lucrurile legate de foc ca, de pildă, chibrit sau pipă. Licuriciul, stelele, lumina se leagă de soare. Păsările sînt spirite ale femeilor decedate, iar unele păsări sînt în clasa I ca spirite ale bărbaților decedați. În miturile tribului, greierii sînt femei în vîrstă. Focul e periculos, deci și alte lucruri periculoase (ca apa) intră aici.

Keith Plaster și Maria Polinski, lingviști de la Universitatea Harvard, susțin că, dacă ar exista niște principii de acest fel, ele s-ar constitui în reguli și ar avea putere de predicție, lucru care nu se întîmplă: în cazul unui cuvînt nou intrat în limba dyirbal prin împrumut din altă cultură, străinii nu pot anticipa cărei clase va fi atribuit neologismul, pe cînd băștinașii nu au nici ezitări și nici vreo problemă de consens. În plus, copiii mici aflați în perioada de achiziție a limbii materne ar avea dificultăți insurmontabile dacă sistemul de legături între membrii unei categorii radiale chiar ar necesita cunoștințe culturale și explicații laborioase. Cei doi cercetători observă că aceia care au scris despre exotismul situației nu menționează în discuțiile lor cuvintele ca atare din limba dyirbal, ci doar sensul lor, ignorînd forma (element la care copilul mic e sensibil, dar și străinul de orice vîrstă care începe să învețe o a doua limbă). Ei sugerează că, înainte să se caute legături de sens, ar trebui căutate legături de formă între cuvintele care intră într-una dintre cele patru clase. Studiind modul în care sînt clasificate substantivele în limbile vorbite în jurul nativilor dyirbal, analizînd istoric sistemul dyirbal și urmărind terminațiile cuvintelor, Plaster și Polinski reușesc să demonstreze că împărțirea în cele patru clase nu e chiar atît de exotică precum pare, ci e bazată pe o combinație de trăsături semantice comune și similarități pur formale între cuvinte.

De fapt, studierea unei limbi în stadiile ei anterioare e întotdeauna o idee bună pentru că, de multe ori, fenomene care par în prezent spectaculoase au explicații destul de simple. Astfel, istoria limbii noastre reține că un fenomen similar, de intrare într-o categorie sau alta în funcție de terminația cuvîntului, s-a petrecut și în procesul de transformare a limbii latine în limbă română: în a sa Gramatică explicativă a limbilor romanice, Michael Metzeltin arată că, deși substantivele latinești aveau gen (masculin, feminin, neutru), gramaticienii antichității le clasificaseră în cinci categorii, în funcție de declinare (adică de formele pe care le luau atunci cînd apăreau în combinații sintactice). Categoria declinării a dispărut, iar cuvintele s-au regrupat după principiile de gen masculin și feminin; substantivele neutre au fost asimilate celor masculine în funcție de terminațiile de singular, pe de o parte, și celor feminine în funcție de terminațiile de plural; astfel, neutrul a dispărut din limbile romanice, dar la noi a apărut o clasă combinată, a substantivelor neutre, cu formă de masculin la singular și de feminin la plural.

Oricum ar fi, împărțirea de acest fel e foarte eterogenă, cum am văzut deja. Și nici măcar principiile de clasificare deja existente nu sînt duse pînă la capăt: în engleza contemporană există he pentru „el”, she pentru „ea” și it pentru inanimate, dar, surpriză, bebelușul este it, iar ambarcațiunile sînt she. La plural nu se mai face distincție de gen: they este pentru toți și toate (ei, ele), dar, deși are formă de plural, they se mai folosește și pentru o persoană a treia singular generică (impusă de corectitudinea politică). În contrast, limbile hotentoților din Africa de Sud precizează sexul referentului în absolut toate pronumele (inclusiv pentru eu, tu, noi și voi).

Deși, gramatical vorbind, genul e o categorie destul de neinteresantă, el stîrnește multe pasiuni din punct de vedere social. În miezul certurilor și controverselor stă credința (sau măcar bănuiala) că limba constrînge modul în care gîndim: pe de o parte avem corul psihologilor și lingviștilor cognitiviști care vor să demonstreze că diferențele dintre limbile planetei marchează diferențe în perceperea realității de către vorbitori (pentru care se face vinovată limba) și, pe de cealaltă parte, avem hărmălaia celor care luptă cu discriminările de tot felul (de care se face vinovată, în primul rînd, tot limba). Mai multe, însă, data viitoare.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: Franz Boas (wikimedia commons)

Mai multe