Despre dispariția universalismelor

16 decembrie 2020   La fața timpului

Un arhipelag este o regiune formată dintr-un grup de insule și din apele care le înconjoară. În 2019, politologul Jérôme Fourquet a definit Franța ca pe un „arhipelag”. El vorbea de o „societate multiplă și divizată” – la antipodul Republicii pe care Constituția franceză o numea „una și indivizibilă”. „Arhipelag” a devenit un cuvînt-cheie al vocabularului politic, iar verbul „a arhipeliza” (archipéliser) e folosit de francezi pentru a descrie evoluții care acutizează o dată în plus diviziunile din interiorul țării. Planul lui Emmanuel Macron de a elabora „o lege a separatismelor” – orientată în primul rînd împotriva „separatismului islamist” definit ca „proiect politic-religios care urmărește subminarea valorilor Republicii” – arată cît de în serios ia președintele Franței aceste evoluții.

Dar islamismul nu e singurul responsabil pentru conflictele care slăbesc coeziunea internă a societății franceze. Factorul decisiv, remarcă influentul publicist Jacques Julliard, este declinul celor trei „viziuni ale universalismului”: credința catolică, convingerea republicană și speranța socială. Faptul că articolul lui Julliard a atras deja două sute de comentarii imediat după publicare dovedește măsura în care această teză atotcuprinzătoare a stîrnit interesul cititorilor francezi. Vinovați de declinul celor trei „universalisme” ar fi: dreapta politică, stînga politică, islamismul, individualismul, colectivismul, psihanaliza, deconstructivismul, neoliberalismul, societatea de consum și televiziunea. Concluzia, repetată în mai multe rînduri de autor: cînd le permiți să imigreze mai multor milioane de oameni cărora cele trei „universalisme” le sînt indiferente, nu trebuie să te miri cînd în cele din urmă acestea dispar.

Teza dispariției sau fragilizării, cel puțin, a celor trei „universalisme” este ușor de confirmat. Disputele politice din Franța au fost marcate pînă tîrziu, în secolul XX, de opoziția dintre catolicism și anticlericalism – în interiorul comunității, de concurența dintre preot și profesorul laic (și, adesea, comunist), de o confruntare Don Camillo vs Peppone à la française, dacă vreți. Fragmentarea crescîndă a societății franceze a început în anii 1970, odată cu declinul spectaculos al catolicismului și cu pierderea totodată a semnificației „bisericii roșii”, adică a Partidului Comunist. Catolicii practicanți reprezintă în ziua de azi doar între 6% și 12% din populația Franței, iar Partidul Comunist, care pînă în 1970 cîștiga întotdeauna între 20% și 25% din voturile alegătorilor, a devenit o facțiune nesemnificativă care a obținut la alegerile parlamentare din 2017 doar 2,72%. Odată cu dispariția aproape completă a perechii antagoniste catolicism-comunism s-a pierdut un punct de orientare important din peisajul politic francez.

Diversificarea și individualizarea slăbesc coeziunea internă a Republicii. Nu toți francezii au fost „Charlie” după atentatul din 2015: în diversele orașe ale Franței, numărul participanților la demonstrațiile de solidaritate față de Charlie Hebdo a variat între 2% și 71%. La școală, copiii nu mai învață, cu de la sine înțelegere, numele prefecturilor, fabulele lui La Fontaine și datele cele mai importante ale istoriei franceze. În bestseller-ul Histoire Mondiale de la France, mai mulți istorici cunoscuți recomandă suspendarea căutării unei identități specifice a Franței, deoarece civilizația franceză ar fi un „tezaur fratern al culturilor mixte”. Căutarea unei „identități” inconfundabile ar fi doar o obsesie franceză, care pune sub semnul întrebării diversitatea culturală și care a dus la o atitudine ostilă față de „urmările așa-zis nefaste ale imigrației”. În căutarea lor de „date alternative” ale istoriei franceze și în eludarea sfidătoare a unor evenimente majore – precum legea din 1905 care separa statul de Biserică –, istoricii îl contrazic pe Emmanuel Macron, care a explicat, pe 4 septembrie 2020, în discursul său comemorativ, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la proclamarea cele de-a Treia Republici: „Alegem Franța, nu doar o parte a istorie sale”. Între timp, pe stradă și în piețe, agresiunea față de oficialități și reprezentanții politici crește, iar mișcarea „vestelor galbene”, care ia din nou amploare, după o perioadă de acalmie, în timpul crizei coronavirusului, e orientată nu numai împotriva lui Macron, ci împotriva parlamentarismului și a „sistemului” în sens larg.

Cele trei „universalisme”, spune Julliard, nu au înfăptuit nicăieri în lume idealurile pe care le propovăduiesc – și, cu toate, se supun unui verdict moral: creștinismul a fost prea adesea complicele celor puternici, socialismul a pactizat cu tirani feroce, iar Republica a consolidat egalitatea pe plan intern, dar a tolerat și a promovat colonialismul și rasismul în afara granițelor. Exemplul înfricoșător din Franța este Jules Ferry care, ministru și prim-ministru fiind, a garantat prin legile din 1882 școlarizarea gratuită și laică pentru toți copiii francezi, dar a justificat totodată colonialismul, afirmînd că „rasele superioare au datoria de a civiliza rasele inferioare”.

Chiar dacă cele trei universalisme reprezintă „viziuni” globale, valabile pentru o lume întreagă, în Franța declinul lor este cu atît mai dureros. Politica și cultura franceză au fost marcate de aspirația la valabilitate universală, încă de dinaintea Revoluției Franceze și a întemeierii Primei Republici. În 1784, Antoine de Rivarol a cîștigat premiul Academiei din Berlin pentru Tratatul despre universalitatea limbii franceze, iar Academia a formulat întrebarea pentru premiu (quaestio cum praemio proposita), bineînțeles, în franceză.

Chiar și în zilele noastre, politica culturală franceză e inseparabilă de pretenția de universalitate a limbii franceze, deși francofonia e, în fața anglofoniei, o cauză pierdută.

Pretenția de universalitate s-a intensificat în timpul Revoluției Franceze. Robespierre nu era singurul care a crezut că, prin Revoluție, poporul francez a devansat celelalte națiuni cu două mii de ani, de parcă ar fi devenit o nouă specie. Prin forma de guvernămînt a „republicii”, specia umană și-ar fi găsit expresia politică universal valabilă. Această concepție răsună și astăzi, la încheierea discursurilor politice franceze, în care pateticul „Vive la France!” e însoțit de nu mai puțin pateticul „Vive la République!”. Ceea ce nu se referă numai la Republica franceză, ci la un ideal politic universal valabil care a luat ființă pentru prima oară în Franța.

Trăim într-un timp în care influența instituțiilor supranaționale sau internaționale scade vertiginos, fie că e vorba de UE, ONU, NATO, G7 sau de G20. Toate aceste organisme sînt mai mult sau mai puțin incapabile să acționeze, deoarece membrii lor nu mai pot ajunge la un acord cu privire la principiile unei acțiuni comune. Pe fondul globalizării în creștere, universalismele dispar.

Wolf Lepenies, sociolog și politolog, fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin, este profesor emerit la Freie Universität Berlin.

traducere de Matei PLEŞU

Mai multe