Depresie și stigmă

Depresia este o boală; depresia doare; depresia te face să suferi – atît pe tine, cît și pe cei dragi. Dar depresia se tratează. În lume, 300 de milioane de persoane suferă de depresie. Și cu toate acestea, de cele mai multe ori, ne e rușine să mergem la medic pentru depresie, să spunem celor din jur sau chiar să ne recunoaștem nouă înșine că am putea avea așa ceva.

Dar, totuși, ce e depresia? Ea se caracterizează, în principal, prin dispoziție depresivă (o tristețe profundă și prelungită) și anhedonie (lipsa interesului și a plăcerii). De asemenea, pot fi simptome fizice – afectarea somnului (insomnii sau hipersomnii), modificarea apetitului alimentar (scăderea sau, dimpotrivă, creșterea lui), scăderea libidoului, agitație psihomotorie. Pot să apară și simptome psihologice – scăderea capacității de concentrare și menținere a atenției și, consecutiv acestora, afectarea memoriei; oboseală fizică și mentală (fatigabilitate), idei de vinovăție, de inutilitate, de incapacitate. În cazurile severe pot apărea idei suicidare, chiar și tentative de suicid. Toate acestea duc la afectarea relațiilor familiale, sociale și profesionale și la scăderea randamentului persoanei afectate.

Cum a evoluat înțelegerea noastră asupra depresiei și a bolilor psihice de-a lungul istoriei?

În Mesopotamia se credea că e o problemă spirituală indusă de o posesie demonică. Această idee s-a perpetuat mult timp, inclusiv în societăți dezvoltate – Grecia, Roma, Babilon, China.

O rază de lumină a apărut în Bagdad în secolul IX prin Rhazes (Muhammad ibn Zakariya al-Razi), care a considerat că depresia este cauzată de o afectare a fluxului sîngelui în creier, iar pacienții erau tratați prin medicație, dietă și o formă incipientă de psihoterapie comportamentală. La externare, pacienții primeau o sumă de bani pentru a se putea îngriji pînă vor putea ei înșiși să lucreze și să se întrețină.

Odată cu Evul Mediu, în etiologia depresiei au reapărut demonii, vrăjitoarele și diavolul, consecința fiind că persoanele erau închise în azile, fiind „tratate” prin arsuri, scufundări și exorcism.

Schimbările au început să apară cu Robert Burton care, în 1962, spunea că depresia are cauze sociale și psihologice (sărăcie, frică și singurătate). În secolele XVIII-XIX a apărut ideea că depresia ar fi consecința unei slăbiciuni de caracter moștenite, astfel încît nu poate fi tratată. Totuși, pe la sfîrșitul secolului al XVIII-lea au început să apară ideile privind o cauză psihologică a simptomelor depresive. S-au adunat multe ipoteze, începînd cu teoria psihanalitică și continuînd, printre altele, cu teoriile cognitive, comportamentale, care au mai lămurit din neclaritățile legate de cauzele depresiei precum și de tratament.

Dar explicațiile biologice ale cauzelor depresiei au început să fie identificate relativ recent, în cursul secolului 20. Modificări ale unor neuro-circuite cerebrale, modificări hormonale, factori genetici sînt printre cele mai importante cauze biologice ale depresiei la care se adaugă, bineînțeles, factorii psihologici (stresul prelungit, o pierdere semnificativă, suport familial deficitar, agresiuni).

Cum erau oare priviți oamenii care erau tot timpul triști, care erau mai tot timpul retrași și nu mai socializau, care nu își mai puteau face treaba, care nu mai puteau să se bucure de familie și prieteni sau care vorbeau de suicid ca despre o idee de luat în considerare? Erau marginalizați în cel mai bun caz; lucru ce se întîmplă, din păcate, destul de frecvent și în prezent. Apoi, în funcție de diferitele epoci istorice și zone geografice, erau bătuți, scufundați în apă, înfometați, exorcizați, deprivați de somn. Evident, cu rezultate discutabile!

Ce ar fi putut induce astfel de comportamente? Teama! Teama de necunoscut, teama că și ție ți s-ar putea întîmpla ceva rău – ori contactînd ceea ce are cel de lîngă tine, ori printr-un comportament imprevizibil al lui. Atunci cînd nu ai informații despre ceea ce se întîmplă, ești tentat să cauți o cauză supranaturală, astfel încît vrăjitorii, demonii, diavolii sînt considerați „the usual suspects”. Iar consecința acestor „informații” este stigmatizarea persoanelor cu tulburări psihice.

Ce este stigma?

Un individ stigmatizat are, sau se crede că are, anumite caracteristici, de obicei negative, care îl dezavantajează într-un anumit context social (Crocker J., 1998).

Stigmatizarea persoanelor cu afecțiuni psihice se întîmplă dintotdeauna, dar cum apare ea? Inițial, persoana este percepută ca fiind diferită prin acțiunile sau aspectul său; apoi apar anumite credințe și prejudecăți despre persoana în cauză, iar în final, pe baza prejudecăților, societatea își schimbă comportamentul în detrimentul persoanelor percepute ca fiind diferite.

Din păcate, stigmatizarea poate fi și autoîntreținută, prin evitarea celorlalte persoane, dar și prin rușinea de a avea o boală psihică și prin evitarea solicitării ajutorului – din partea familiei, prietenilor, colegilor sau a personalului medical. Este o teamă destul de frecventă cum că, odată ajunși la psihiatru, pentru orice fel de problemă, vor fi catalogați drept „nebuni”. Termenul acesta nu există în tratatele de specialitate, iar folosirea termenilor peiorativi precum „nebun”, „dement”, „idiot”, „cretin” nu face altceva decît să întrețină teama față de pacienții psihiatrici și să contribuie la stigmă.

Anumite studii au arătat că empatia față de persoanele cu afecțiuni psihice este mult mai mică față de alte boli, iar consecința este că vor avea dificultăți în a-și găsi o locuință, un serviciu sau prieteni. Din păcate, conform unui studiu din Anglia, pacienții psihiatrici resimt stigmatizarea și din partea personalului medical psihiatric, prin excluderea lor din procesul decizional, prin atitudinea paternalistă, prin neoferirea informației medicale complete. Un studiu din Turcia la care au participat studenți de la fizioterapie a arătat că cei care aveau în familie o persoană cu afecțiuni psihice sau care au colaborat cu un psihiatru sau psihoterapeut au avut o atitudine mult mai bună față de pacienți psihiatrici.

Cum putem combate stigmatizarea? Prin informație! Informație corectă și cît mai completă!

Exemplu de informație ce poate diminua atitudinea stigmatizantă a celor din jur sau a noastră înșine. Există credința, destul de răspîndită, cum că tratamentele antidepresive „te fac legumă”. Informația corectă: există o multitudine de antidepresive, fiecare cu mecanismul său de acțiune și efectele sale secundare. Dar nici unul „nu te face legumă”. Ele sînt medicamente care îți îmbunătățesc dispoziția, te fac să vezi lumea în culorile reale, nu în nuanțe bacoviene; te fac să te poți bucura din nou de familie, prieteni, colegi, hobby-uri; te ajută să te odihnești, te ajută se te concentrezi. Doar că aceste efecte apar după vreo 10-14 zile, așa ca e bine să avem această informație pentru a avea așteptări realiste de la tratament. Evident că, așa cum se întîmplă cu toate medicamentele, pot apărea și efecte secundare. Dar acestea apar rar și, de cele mai multe ori, sînt de mică intensitate și se remit repede.

Ce ar trebui să facem ca să tratăm un episod depresiv sau să prevenim apariția unuia nou? În primul rînd e nevoie de tratament. Tratament medicamentos asociat cu psihoterapie (în episoadele depresive ușoare, psihoterapia singură poate să ofere remisia). Apoi odihna suficientă, exercițiile fizice, o dietă echilibrată (cu diminuarea consumului de alimente înalt procesate), evitarea consumului de alcool sau a drogurilor recreaționale, hobby-urile, întîlnirile cu prietenii pot ajuta la o remisie mai rapidă, dar și la o prevenție e recidivelor.

Informația corectă ajută din toate punctele de vedere. Și cum campaniile de informare ale autorităților sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire, nu ne rămîne decît să ne implicăm noi înșine.

Cum putem ajuta o persoană cu depresie? În primul rînd, discuțiile pot fi de mare ajutor; e suficient, uneori, să știi că ai pe cineva alături pe care să te bazezi atunci cînd ai nevoie. Să nu ne abandonăm prietenii afectați de depresie chiar dacă ei, aparent, ne evită. Nu e din vina lor, ci din cauză că depresia îi face să nu se mai poată concentra, să devină mai retrași, să le fie greu să vorbească despre ceea ce simt.

Apoi, campaniile de informare ale ONG-urilor sau finanțate din fonduri private sînt de mare ajutor: Campania „Să învingem depresia”, inițiată de Janssen România împreună cu Coaliția Organizațiilor Persoanelor cu Afecțiuni Cronice (COPAC), este cel mai recent exemplu. Această campanie dorește să crească nivelul de informare al publicului privind depresia, făcînd o analogie cu arta japoneză Kintsugi. Aceasta este o metodă de reparare a unor obiecte ceramice lipindu-le cu aur astfel încît aceste obiecte vor avea o nouă viață și utilitate, iar din punct de vedere estetic vor fi mai frumoase decît înainte.

Așadar, informația corectă, obținută din surse de încredere, și implicarea noastră în ajutorarea persoanelor cu depresie poate ajuta la combaterea stigmei și la integrarea familială și socio-profesională.

Sorin Pletea este medic primar psihiatru, șef secție în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Alexandru Obregia” din București.