De ce e detestat Macron?

4 mai 2022 La fața timpului

Franța nu e SUA. Mulți liberali, inclusiv eu, și-au făcut griji că Marine Le Pen ar putea cîștiga alegerile pentru președinția Franței, din același motiv pentru care Donald Trump a învins-o pe Hillary Clinton în 2016. Aversiunea față de candidatul mai liberal i-ar putea permite populistului de extremă dreapta să reușească.

Din fericire, suficient de mulți oameni care nu îl plac pe Macron „s-au ținut de nas” și au votat cu el, în turul doi al alegerilor, pentru a i se opune lui Le Pen. Dintre holeră și ciumă, mulți votanți au declarat-o preferabilă pe cea dintîi. Macron însuși a realizat acest lucru și a declarat, în discursul său de cîștigător al alegerilor: „Le sînt îndatorat tuturor celor care au votat cu mine pentru a împiedica extrema dreapta să cîștige, și nu pentru că îmi susțin ideile”.

Dar faptul că 41,5% din electorat a votat cu Le Pen, o candidată care reprezintă o tendință profund reacționară, nativistă și iliberală a politicii franceze, rămîne în continuare îngrijorător. De ce oare îl detestă pe Macron atîția oameni?

Motivele invocate de francezi împotriva lui Macron se aseamănă cu cele enumerate de votanții americani care nu o sufereau pe Hillary Clinton. E vorba de percepția unei aroganțe, a unei suficiențe, de aerul distant al candidatului și – la fel ca în cazul nefericitei sintagme a dnei Clinton, „șleahtă deplorabilă”, cu referire la susținătorii lui Trump – de o tradiție a insultării oamenilor mai puțin educați, cu viziuni conservatoare.

Într-adevăr, dnei Clinton îi lipsea priza la mase de care se bucura soțul ei, fostul președinte american Bill Clinton. Iar Macron poate părea disprețuitor față de oricine îi stă în cale. Dar, chiar dacă personalitatea contează în politica democratică, nu capriciile personale explică totul. Aversiunea viscerală față de Clinton și Macron reflectă niște fisuri sociale mai profunde, rezultate în urma unor clivaje ale politicilor de partid, declanșate cu decenii în urmă.

Partidele politice erau ținute laolaltă de interese economice la nivel de clase sociale. Stînga, mai apropiată de sindicate, reprezenta interesele clasei muncitoare din industrie, iar dreapta susținea interesele companiilor – mai mici sau mai mari. Sistemele liberal-democrate funcționau în virtutea faptului că aceste partide se echilibrau reciproc. Agenda fiecărui partid era clară și cei mai mulți votanți simțeau că au o cotă parte din avuția uneia sau a celeilalte părți.

Această stare de fapt s-a schimbat odată cu anii 1980, cînd stînga a început să se îndepărteze de interesele „de clasă” – spre teme sociale și culturale, precum antirasismul, emanciparea sexuală și de gen sau multiculturalismul. Prin dezindustrializare, sindicatele au pierdut din putere, mai ales în SUA și în Marea Britanie, iar conexiunile lor cu partidele socialiste și social-democrate au început să se destrame. Stînga a devenit mai populară, cîștigînd votanți educați și mai înstăriți, din mediul urban, care se opuneau religiei instituționalizate și diferitelor tipuri de conservatorism social, precum prejudecățile rasiale.

Marea greșeală a acestor elite de stînga a fost presupunerea că vechea clasă muncitoare, urbană sau rurală, va împărtăși în mod firesc idealurile lor sociale și culturale „progresiste”. De fapt, mulți dintre cei care se consideră „clasă muncitoare” sînt conservatori. Religia prosperă în rîndul celor săraci. Imigranții sînt văzuți adesea ca o amenințare la adresa locurilor de muncă. Iar drepturile homosexualilor nu se află pe lista lor de priorități. Și toate acestea nu sînt valabile doar pentru votanții albi. În SUA, mulți hispanici și chiar afro-americani votează cu Partidul Republican.

Îndepărtarea de politica pe bază de interese de clasă a început în timpul mandatelor prim-ministrului britanic Margaret Thatcher și președintelui american Ronald Reagan, în epoca represiunii antisindicale (union-busting), și s-a accentuat în mod vădit după căderea comunismului în statele fostului bloc sovietic. În Occident, necesitatea echilibrării economiei de piață liberă printr-o redistribuire moderată nu mai era văzută ca o prioritate urgentă. Chiar și Partidul Laburist, fost socialist, al Marii Britanii, sub conducerea lui Tony Blair, și Partidul Democrat al SUA, sub conducerea lui Bill Clinton, au devenit promotori asidui ai unei agende politice neoliberale.

Iar faptul că votanții rurali, conservatori din punct de vedere social și cultural, și clasa muncitoare urbană s-au simțit tot mai înstrăinați de partidele de centru-stînga nu înseamnă că ei s-au simțit bineveniți în rîndul partidelor de centru-dreapta, orientate în mod tradițional spre mediul de afaceri. Vreme îndelungată, elita republicană americană a așa-numiților conservatori „country-club” susținea, pur retoric, viziunile conservatoare ale votanților majoritar albi din mediul muncitoresc, fără studii superioare, întețind animozitățile rasiale și promovînd „valorile creștine”. Dar, odată aleși, acești republicani reveneau la afacerile lor obișnuite.

Mulți votanți din clasa muncitoare s-au simțit astfel trădați – atît de stînga, despre care considerau că nu le mai reprezintă interesele economice și le disprețuiește viziunile sociale, cît și de dreapta, care nu-i mai băga în seamă, odată ajunsă la putere.

Atît Trump, cît și Macron au exploatat această oportunitate. Trump a preluat Partidul Republican și l-a transformat într-un cult populist, în vreme ce Macron a dinamitat partidele franceze de centru-stînga și centru-dreapta, și s-a instalat în locul lor. Ambii bărbați au promis că vor rezolva singuri problemele țărilor lor, ca niște monarhi absoluți ai zilelor noastre.

Dar Macron are o problemă. Le Pen și Trump au crescut în Paris și în New York, provenind dintr-un mediu mult mai înstărit decît Macron – ambii însă împărtășesc și înțeleg resentimentele oamenilor care detestă elitele educate. Chiar dacă Macron provine din clasa de mijloc a provinciei franceze, el și-a croit drumul spre clasa socială superioară și și-a asumat atitudinile de superioritate ale vechilor partide de stînga și de dreapta, la a căror distrugere a contribuit.

Din acest motiv, el trebuie să se bazeze pe votul populației mai în vîrstă, cu educație superioară, din marile orașe. Vechea clasă muncitoare franceză votează fie cu liderul de extremă stînga Jean-Luc Mélenchon, fie cu Le Pen. Votanții din mediul rural o preferă pe Le Pen. Iar tinerii aleg extrema stînga sau nu votează deloc.

Ar trebui să ne simțim ușurați că un număr suficient de votanți francezi au reușit să împiedice dezastrul. Dar Macron a avut dreptate să nu-și sărbătorească zgomotos victoria și să se declare îndatorat celor care l-au votat, deși nu-i susțin ideile politice. Mulți votanți francezi se simt abandonați, iar Macron trebuie să le ia doleanțele în serios. În fond, centrul liberal nu se poate bizui doar pe elitele urbane. Să sperăm că democrații americani iau aminte.

Ian Buruma este autorul, printre altele, al volumului The Churchill Complex: The Curse of Being Special, From Winston and FDR to Trump and Brexit (Penguin, 2020).

traducere de Matei PLEŞU

Foto: Ilvy Njiokiktjien (Wikpedia)