Daruri

În ziua de 23 august a.c., fondatorul revistei noastre, dl Andrei Pleșu, a împlinit o vîrstă dintre acelea care cer jubileu. Redacția revistei Dilema veche îi dorește ani mulți, sănătoși și rodnici! Îi sîntem recunoscători că a fondat această revistă la care lucrăm și că a rămas cu noi, adevărat spiritus rector, în toți acești ani. Îi dedicăm această pagină, în care membrii redacției au fost invitați să spună ce cadou i-ar face fondatorului nostru, dacă ar putea. 

● Marius CHIVU

Pentru că „ochiul e apt să capteze senzația cea mai prețioasă și intelectualmente cea mai pură care este lumina”, după cum scrie dl Pleșu în Despre îngeri, atunci singurul cadou pe care i l-aș face – din preaplinul imaginației, firește – ar fi un zbor de cîteva zile în spațiu, să vadă Pămîntul în dubla sa rotire insesizabilă, în jurul propriei axe și în jurul Soarelui, rotindu-se cu toată istoria și tot prezentul lui în muțenia și în răceala cosmosului. Mi-l și imaginez pe dl Pleșu plutind în dreptul hubloului, cu fața luminată, încîntat de imponderabilitate, copleșit de perspectivă, vizitat, poate, de noi dileme. Ce loc mai liniștit, mai luminat, mai intim și mai potrivit ca distanță pentru a spune o rugăciune, ea însăși „o specie a vizualității”, decît în spațiu!

● Anda DOCEA

Acum trei ani, în plină pandemie, dl Andrei Pleșu a ales să lase arta să vorbească și, în ciclul „Capodopere în dialog”, povestea a curs de la Leonardo la Dürer sau Rembrandt și de la Toulouse-Lautrec la Degas sau Rouault. Mi-a rămas în minte, înainte de orice altceva, concepția lui Rembrandt despre lume: e ceva splendid uneori, trist cîteodată, dar necesar întotdeauna. Iar pentru a percepe ideea unui lucru trebuie să cobori fără prejudecăți, cu ochi limpede, în materia lui umilă. Cum cu acest sentiment rămîn de cîte ori citesc editorialul „Nici așa, nici altminteri” și cum imaginația îți permite să faci cel mai extravagant cadou din lume, i-aș dărui domnului Andrei Pleșu, la ceas aniversar, Rondul de noapte al lui Rembrandt, cu chipurile iradiante și poveștile unui clarobscur niciodată pe deplin deslușit. Sînt convinsă că domnia-sa ar savura în fiecare zi, privind pictura, ceea ce a numit „ceremonialul de o complicată simplitate al omenescului”, în care ideile sînt motorul tuturor lucrurilor.

● Stela GIURGEANU

V-aș oferi o cutie de porțelan, învelită în mătase, înlăuntrul căreia, pe o pernuță de catifea, s-ar afla cea mai frumoasă invenție a omenirii. Oglinzi, lumini și culori. Acea construcție de suprafețe reflectorizante, care, datorită reflexiilor repetate, ne oferă perspectiva unei infinități de posibilități, oglindind însă mereu modelul simetric al lumii. Prin rotirea sa provoacă schimbări, în care tot ce era ordonat se preschimbă într-o nouă ordine, amintindu-ne mereu să vedem formele frumoase ale vieții și înlesnind ochiului să perceapă perfecta îmbinare a tuturor detaliilor care ne înconjoară. Kalós, eïdos, skopéin. Înlăuntrul cutiei de porțelan voi așeza, așadar, întreaga magie a umanității. Un caleidoscop.

● Andrei MANOLESCU 

Alături de urările mele de bine, de „La mulți ani!“ și de cît mai multă sănătate pentru domnul Andrei Pleșu, aș adăuga ceva destul de simbolic, dar, totodată, nu lipsit de substanță, dacă mă pot exprima astfel. De fapt, e chiar o substanță care ne însoțește încă din adîncurile istoriei, dintr-un loc și dintr-un timp pe care nimeni nu-l poate preciza prea bine (ceea ce-i conferă cumva și un mister supraomenesc). Sigur, nu atît substanța propriu-zisă, pe care i-aș putea-o oferi eu, vine din istorie, cît rețeta fabricării ei. E vorba, bineînțeles, de vin, băutura care a însoțit civilizația și civilizarea omenirii în mai toate vremurile cunoscute, băutura zeilor și a filozofilor. Fără îndoială, un vin pentru o asemenea ocazie trebuie să fie ales. Să fie dintre acelea care dezleagă vorbele și poveștile, care înalță chiar și spiritele înalte, care face farmecul întîlnirilor și după a cărui degustare, chiar și în perioade complicate, lumea pare mai veselă, mai bună, mai interesantă și mai fericită.

● Ioana MOROȘAN

L-am cunoscut personal pe dl Pleșu în iarna anului trecut, la petrecerea Dilemei vechi. Prima întîlnire cu dumnealui mi-a amintit de gentilomii romanelor franțuzești din toate timpurile. Mi-a luat mîna, a privit-o lung și am văzut că purta niște manșete frumoase. Mă gîndeam atunci că bărbații „din ziua de azi” pe care îi întîlnesc nu poartă nici manșete și nici n-ar ști cum să cunoască pe cineva după atingere. S-a dezvăluit parcă un om despre care credeam că există mai mult în cărți și filme noir. Mă gîndeam: cum ar fi să fii însoțit, la braț, de dl Pleșu? Cu cîtă blîndețe ar trebui să-i vorbești? Ce cadouri i-ai face? Iar asta ar fi o aventură odiseică în sine. Cred că orice ar fi prea puțin. Și ce vreau să zic e că, la 75 de ani, dl Pleșu e o prezență intrigantă. E elegant și diplomat într-un fel cum extrem de puțini ar mai ști să fie.

● Matei PLEȘU

E greu să găsești un cadou pentru un bărbat în toată firea. Pistoale, pumnale, pardesiuri și parfumuri nu-i plac. Iar cărți își ia singur. Îmi rămîne așadar să-i doresc: o vacanță liniștită, la umbră și la răcoare, departe de lumea nebună, fără avioane, fără hoteluri, fără trambalări și inutile tevaturi logistice - adică un sejur agreabil acasă; și o terapie, dacă s-ar putea, de refacere a apetitului - a poftei de citit și de scris, de plimbat, de mîncat și de băut, de rîs, de bombănit, de a crede și de a se îndoi, și chiar a poftei de a nu face, uneori, mai nimic. Ca să-l citez, i-aș dori să se poată bucura - între două salturi - și de „firescul mersului la pas”. La mulți ani și poftă mare!

● Adina POPESCU

Părinții mei fac parte din generația domnului Pleșu, sînt tot „pașoptiști”, tata a împlinit 75 de ani în aprilie, mama urmează să-i împlinească în septembrie. E o vîrstă frumoasă, încă sînt sănătoși, încă în putere. M-am gîndit de multe ori ce viață au avut totuși acești oameni și foarte mulți intelectuali asemeni lor – s-au născut chiar la începutul regimului comunist și imediat după război, cînd în România, dincolo de ideologie, mai era și o sărăcie lucie, și-au petrecut tinerețea într-un oarecare „libertinaj” al anilor ’70, închipuindu-și că regimul comunist era etern, au trăit vremuri crunte în Bucureștiul anilor ’80. Apoi, în anii ’90, au fost la mitinguri și s-au implicat în diferite acțiune civice, și-au făcut speranțe deșarte, dar nu s-au adaptat niciodată în totalitate marilor „schimbări” care au urmat. Acum, la 75 de ani, privesc societatea românească cu o resemnare lucidă. Nu le-am făcut și nu le voi face nici un cadou special de aniversare, mi-am dat seama că părinții mei au tot ce le trebuie pentru o viață cît de cît confortabilă, însă, în același timp, de-a lungul existenței lor, nu au avut nimic notabil ca să-i transforme în niște oameni fericiți. Așa că preferăm să ieșim la un mic, la o bere, să ne bucurăm împreună de anii care le-au mai rămas. M-am gîndit inițial la o excursie în străinătate, însă mi-am dat seama că le-a dispărut curiozitatea de vedea lumea. Totuși, domnului Pleșu i-aș face cadou o bucățică de Berlin pe Calea Victoriei, dacă aș putea să o aduc pînă aici. Ar fi un cadou și pentru mine, desigur, ne-am face cu mîna de pe un trotuar pe celălalt.

● Ana Maria SANDU

Cu cît trece timpul, am senzația că ne plac cu adevărat din ce în ce mai puține lucruri. Așa că n-aș experimenta prea mult cînd vine vorba de un cadou aniversar. Pentru un bon vivant aș alege întotdeauna ceva clasic: un roast-beef bine gătit, un vin vechi și cîntecele lui Ionel Fernic. Cu cine să le împartă ar găsi cu siguranță dumnealui. Și dacă cheful omului ar fi ca sarea, aș presăra puțin peste masă, să mă asigur că bucatele de pe ea ar fi și mai gustoase. De glume și de povești se ocupă singur, n-am nici o îndoială că o să se rîdă mult în seara cu pricina și că invitații vor mai rămîne din cînd în cînd cu furculițele în aer, prinși de vreo istorisire căreia o să vrea să-i afle continuarea.

● Dan STANCIU 

E prilejul potrivit, cred, pentru a-i oferi în dar lui Andrei Pleșu un mit african, care spune așa:

„Cînd Nzamé i-a făcut pe Sékoumé și pe Mbongwé, el i-a alcătuit din două părți: una exterioară, pe care voi o numiți Gnoul, trupul, și cealaltă, care trăiește în Gnoul și căreia noi îi spunem Nsissim.

Nsissim e ceea ce dă naștere întunericului, întunericul și Nsissim sînt același lucru, Nsissim îi dă viață lui Gnoul, Nsissim se duce la plimbare cînd dormi, Nsissim pleacă atunci cînd omul a murit, dar Nsissim nu moare. Atîta vreme cît se află în Gnoul, știți unde șade? În ochi. Da, șade în ochi, iar punctul acela micuț și strălucitor pe care îl vedeți în mijloc este Nsissim.“

Așadar, un ochi-suflet pentru Andrei Pleșu care, în Ochiul și lucrurile, a înțeles atît de profund privirea.

● Sever VOINESCU

O rapsodie. De multă vreme știu care ar fi cel mai potrivit cadou pe care i l-aș face dlui Pleșu și pe care, din păcate, nu pot să i-l ofer. Cel mai potrivit cadou pentru dl Pleșu este din registrul muzical. De-aș putea, de-aș ști cum, de-aș fi în stare, aș compune o rapsodie pe care i-aș dedica-o. Așa, în stil clasic, m-aș duce la ușa dînsului și i-aș oferi manuscrisul rapsodiei (căci aș umple portativele cu note scrise de mînă), pe a cărui primă pagină aș scrie că îi este dedicată. Libertatea pe care genul rapsodic o dă inspirației și exprimării talentului, generozitatea melodică și eleganța cu care explorează deopotrivă exuberanțele și melancoliile îmi par cele mai potrivite spiritului dlui Pleșu. În dedicație, i-aș mulțumi pentru tot binele pe care mi l-a făcut în viață. Dar nu pot și nu cred că voi putea vreodată să compun o rapsodie, așa că mă mulțumesc cu ceva mai puțin, cu ceva ce-mi stă, sper, în putere: vreau să-i fac cadou dlui Pleșu stabilitatea, ba chiar prosperitatea revistei culturale pe care a fondat-o, pentru multă vreme de-acum înainte.