Da, se poate în România! – despre relația profesor-student, evitînd șabloanele

– Doamnă profesoară, nu este corect, cum adică un proiect cu bibliografie la alegere? Dați-ne pagini clare de învățat!

– De tocit?!

– Da!

– …

Frînturile de dialog de mai sus nu sînt rodul imaginației și, ceea ce poate părea surprinzător, se întîmplă mai des decît ne imaginăm. După cum se întîmplă și ridicatul colectiv din sprîncene și oftatul la unison cînd sala află că urmează un proiect sau un eseu pe o temă formulată ca o întrebare, la care se așteaptă un răspuns personal, dar argumentat pe bază de bibliografie academică și de statistici relevante. Ori cînd se anunță că va fi curs de antreprenoriat social ținut în field trip, într-un hub unde se regăsesc mai mulți întreprinzători din zona industriilor creative și unde se va simula real o problemă din viața cotidiană a unor manageri. Sau cînd se citesc specificațiile temei pentru acasă, ca pornind de la povestea invitatului de la curs, ținînd cont de anumite constrîngeri, să se dezvolte, după caz, soluții la o cerință concretă de business sau pentru o problemă de leadership.

Mulți dintre studenții noștri vin la admitere în căutarea unui drum care să le schimbe viața în bine, prin lucruri practice, ancorate în realitate. Numai că în momentul în care chiar se întîlnesc cu ceea ce ajută ca acest deziderat să se întîmple, proiecte precum cele menționate mai sus au uneori, din reflex, o primă reacție de respingere. Apare o situație paradoxală: pe de o parte, tinerii de 19-20 de ani înțeleg că sînt chiar în mediul pe care l‑au căutat și care le permite real să se dezvolte, pe de altă parte, se sperie, pentru că aproape nimic pînă atunci nu i-a pregătit real pentru gîndire critică, logică, creativitate pe baze solide și, din păcate, nici pentru lucrul în echipă. Drept urmare, vor pe moment să se raporteze la șabloane confortabile.

Modul în care lucrăm cu studenții (și este de subliniat că discutăm despre „a lucra“ și nu despre „a preda“) s-a schimbat extrem de mult în ultimii ani. În parte, ca urmare a specificului generațional dat de influența digitală, în parte, ca urmare a carențelor sistemului educațional și a mentalității păguboase de „merge și așa“, studenții de azi se descurajează în fața obstacolelor mai mult sau mai puțin reale, cer în mod explicit ghidaj detaliat cam pentru orice și li se pare firesc că, dacă fac ceva, să fie cumva, în mod limpede, recompensați imediat – cu o laudă, cu o prezență, cu un punct în plus la notă etc. Iar nota contează pentru ei mult mai mult decît ne imaginăm. Aceiași studenți știu totodată foarte bine să se pună în lumină favorabilă, fac impresie bună la prima vedere, sînt entuziaști și generoși, au un pronunțat spirit al dreptății. Din fericire pentru o societate ca a noastră, aflată într-o perpetuă căutare a ideii de sisteme funcționale, la fel contează și respectarea regulilor pentru studenții de azi: dacă se ține condică de prezență, să se țină serios; dacă ora este planificată de la 8 la 8,50, să se țină exact în acest interval etc.

Toate aceste observații coincid cu datele studiilor academice din ultimii ani privind profilul nativilor digitali la locul de muncă, dar, ca de obicei, realitatea se trăiește complet diferit de înțelegerea teoriei. Cadrul didactic universitar nu mai poate fi doar un moderator de discuții intelectuale, ci devine un mentor, cu toate valențele pe care le presupune acest rol. Profesorii sînt căutați de studenți pentru sfaturi cu caracter personal dintre cele mai diverse, de la lucruri foarte banale pînă la situații-limită ce ne arată cît de singuri și dezorientați sînt unii dintre ei. Cunosc, de pildă, cazuri cu studenți depresivi aflați pe muchie de prăpastie și care au fost ajutați cu atenție de colegii mei să depășească momente cumplite. La fel, știu absolvenți care își caută foștii profesori pentru confirmări cum să rezolve o situație de muncă, pe cine să angajeze cînd ajung în poziții manageriale ș.a.m.d.

Impactul celor care sînt la catedră este enorm în mediul universitar nu doar pe plan academic, ci și în ceea ce privește întregul spectru al dezvoltării individuale a studenților. Din păcate, nici unul dintre cursurile obligatorii de pedagogie pe care le urmăm nu ne pregătește explicit în acest sens. Mentoratul intrinsec pe care îl fac profesorii devine tot mai mult un soi de coaching pe care îl prindem din mers: trebuie să fim încăpățînați în a le insufla zilnic tinerilor care au ales să fie alături de noi lucruri precum spiritul de „Da, se poate!“ și de „Da, se poate în România!“. Or, acest lucru nu se face numai cu un slogan, ci cu o abordare constantă, în practica lucrului la ore și în starea de spirit afișată – de aceea este vorba de un antrenament cotidian dincolo de cerințele fișei de disciplină a materiei predate.

Pentru că universul în care vor trăi acești tineri este unul al schimbărilor continue date de globalizare și de digitalizare, avem datoria să îi expunem la cît mai multe experiențe utile. Există încă un mit al specializării strînse, care se aplică, ce este drept, unor domenii precum medicina, ingineria ori arhitectura. Însă în științele sociale și economice, unde studenții de azi vor schimba, de-a lungul carierei, de multe ori locul de muncă (și, foarte probabil, și specificul muncii), este nevoie ca de aer de cultură generală și de cunoștințe diverse. Cum să faci marketing dacă nu ai atît rigoare, cît și creativitate vizuală, de exemplu? Și cum să le ai pe amîndouă dacă, să spunem, nu lucrezi atît cu elemente fundamentale de costuri și planificare, dacă nu citești, nu mergi la o expoziție, nu vezi filme ori piese de teatru? Cum să fii un manager ferm, dar inteligent emoțional, dacă nu dezvolți ambele aptitudini dincolo de definițiile din manuale?

O parte dintre studenți fac toate aceste lucruri fără implicarea cadrelor didactice și, de regulă, este vorba despre tinerii care ies în evidență imediat, pe care toată lumea îi laudă și îi caută. Însă o societate crește doar dacă toți se dezvoltă, așa că, deși nu este în fișa postului, misiunea profesorilor devine tot mai mult aceea de a-i ajuta pe fiecare dintre tineri să își depășească limitele, reale sau închipuite.

Îmi amintesc o discuție cu un manager dintr-o corporație prestigioasă care mi-a spus că dorește, la prelegerea pe care o plănuiam împreună, numai studenți care să vină din dorința sinceră, ardentă, de a afla despre acel subiect de la el. I‑am replicat că, la nivel individual, gîndesc la fel, însă ca dascăl recomand ca toți studenții să asiste la prelegere, pentru că mulți dintre ei nu știu încă ce îi interesează. Abia după ce îi expunem la cît mai multe experiențe și cazuistici diverse, unii tineri realizează de fapt ce le place, ce li se potrivește și către ce își doresc să se îndrepte – precum studentul care după cursul de Geopolitică a decis să se înscrie voluntar într-o organizație internațională, studenta care face cu succes marketing de modă ori studenții care și-au găsit drumul către antreprenoriat.

De cînd lumea, școala schimbă vieți, însă important este să le schimbe în bine. Dincolo de discursuri șablonarde despre identitate profesională, despre satisfacția studenților ori despre folosirea metodelor moderne de predare, ceea ce contează este cum să organizăm în mod coordonat aceste roluri de coaching și de mentorat în relația cadru didactic – student, pentru ca experiențele bune să nu rămînă doar situații individuale. Aceasta  rămîne una dintre provocările mediului universitar.

Florina Pînzaru este profesor universitar și decan al Facultății de Management din Școala Națională de Studii Politice și Administrative, unde predă Management și Marketing. Este autor al cărții Felicitări, ai fost promovat manager! (Tritonic, 2013) și a numeroase articole academice de profil.