Cum să fii bun

Mergeam prin București, acum cîțiva ani, tot pe un timp ca ăsta: urît, dar nu foarte urît. Văd un om care căuta prin gunoaie, nu‑i arunc mai mult de o privire, apoi întorc capul (cum facem toți, în treacăt fie spus), dar iată că m-aud strigat: „Mihăiță! Bă, Mihăiță! Buzea, Mihai Buzea!“. Omul gunoaielor venea spre mine, cu un zîmbet prietenos lăbărțat pe gura lui știrbă: „Ce, nu mă mai cunoști? Io sînt, bă! Mișu!“. Trebuie c-oi fi bîiguit un fel de „Care Mișu?“, pentru că a continuat: „Mișu, bă, Mișu! Nu mai ții minte? Sabău, Silaghi, Stigelbauer, așa eram pe pagina de la catalog! Silaghi, da’ voi îmi ziceați «Mișu»!“. Atunci am fost aruncat cu 40 de ani înapoi, în școala generală, în magicul moment în care dragul de el, ajungînd la noi în clasă, m-a scăpat de porecla „Piticu“ (eram foarte mic de statură): cum nu se putea distinge între doi Mihai foarte mărunți, am devenit „Mihăiță“ (eu) și „Mișu“ (el). I-am strîns mîna cu deplină sinceritate: „Mișule! Bă, Mișule! Ce faci, domnule, ce mai e cu…“ și m-am oprit. Ce putea să fie „cu viața“ lui? Căuta prin gunoaie, asta era viața lui. A urmat obișnuita cerere de bani și de țigări, cît timp i-am ascultat povestea, apoi convenționalul „Ținem legătura“.

Povestea lui Mișu nu interesează. Au fost și sînt cîteva milioane de Mișu în Europa și probabil cîteva zeci de milioane pe lume; povestea mea interesează. Pentru că m-a pus dracul să dau drumul la „telefonul fără fir“ și pe urmă n-aș mai fi fost în stare să-l opresc chiar dac-aș fi vrut (dar n-am vrut). Din fost coleg în fost coleg s-a pus în mișcare aproape toată clasa din generală, iar cînd „fetele“ au auzit despre ce era vorba s‑au mobilizat exemplar, deși eu, în meschinăria mea, am bănuiala că s-au folosit de prilej ca să se pună în contact și să se poată lăuda, astfel, cu viețile și familiile lor (mai ales cu copiii, evident – nu c‑ar fi un lucru rău). S-a strîns o sumă de bani pentru Mișu „al nostru“, dar lovitura de maestru a venit de la Sergiu, care nici măcar nu fusese cu noi în clasă (era de alături, de la „B“): fosta lui soție fusese colegă cu mine și cu Mișu, iar Sergiu avusese mereu mustrări de conștiință pentru că-l caftise cîndva pe Mișu, pe care-l bănuia că-i plăcea de ea. Așa că a organizat un comitet de inițiativă imediat după ce-a aflat de chestiune (fosta lui soție i-a spus, că se despărțiseră civilizat), în care am fost cooptat și eu, habar n-am de ce („Hai, Mihaie, să pui umărul!“); cum lui Sergiu îi merge foarte bine spre excelent, are și o „grădinuță“ în afară de vila în care locuiește cu familia, iar grădinuța asta a fost locul în care am complotat să-l cazăm pe Mișu peste iarnă.

Detalii: e vorba de o casă veche, amărîtă, scăpată nu se știe cum de la demolare, pe care a cumpărat-o el cu ani și ani în urmă, cînd nu știa în ce să bage banii. În jur sînt azi numai vile mîndre, dar Sergiu nici n-a vrut s-audă de vînzarea căsuței, a transformat-o în depozit de unelte și scule, a reparat-o și i-a schimbat soba, a instalat un duș, un boiler și-un pat cazon, a păstrat butucii de viță din curte, a ras tot restul marafeturilor de pe-acolo și a plantat arbuști de agriș, după o metodă proprie, de care-i mîndru tare (Sergiu este genul de om care se iubește mult). Din struguri face vin – care mereu i se acrește, din agrișe face cidru – care i s‑ar acri și ăla dacă nu l-ar drege cu miere, iar mierea-l costă cît nu face (nevastă-sa nu știe nimic), iar din apă face bere, că și-a cumpărat aparat de bere artizanală – nu vrea nimeni să guste din berea lui, este foarte trist, o bea singur. În două zile n‑am avut ce face, în patru oameni: căsuța am curățat-o lună, am adus provizii de mîncare cît pentru o brigadă de infanterie, am adus acolo pînă și-un frigider (vechi, dar bun), o plită electrică, un televizor și un calculator puțin uzat, cu tot cu consolă de jocuri, nemaivorbind de telefon mobil, cu cartelă. Sergiu i-a zis: „Uite, Mișule, aici ai un bax de țigări, suni cînd ți se termină, venim și-ți aducem. Oricum, eu trec o dată la două-trei săptămâni, să văd cum stai, mai vorbim, îmi spui ce și cum“. Fetele au adus vase de gătit, veselă și mîncare gătită de ziceai că-i praznic; fosta lui colegă de bancă a venit c-un aparat electric, l-a tuns și l-a bărbierit, iar toate au venit cu haine, de pe la bărbații lor.

Asta era pe la-nceputul lui decembrie. Mișu a sunat la telefon pe toată lumea, vreo două zile, pînă i s-a terminat creditul, apoi a intrat în „adormire“. Sergiu cu fosta lui soție și cu mine ne-am dus acolo de Ajun, cu mîncare și cu țigări, dar nu l‑am mai găsit. Băuse tot, fumase tot, mîncase tot, vînduse tot: „Și doar i-am zis că poate să bea tot vinul“, se necăjea Sergiu, „doar atît l-am rugat, să nu dea iama-n cidru, că rețeta e încă experimentală!“. Nici de aparatul de bere nu-i părea rău, cît îi părea rău de sobă și de patul ăla de fier: „De cîte ori nu mi-am tras sufletul aici? Lucram la grădinuță, băgam un pui de somn, mai coceam nuci… of, Mișule, Mișule!“.

S-a terminat? Nu, nicidecum. După aproape un an, cine îi iese în cale, la un semafor? Mișu, bunînțeles. Lui Sergiu îi trecuse supărarea, lăsase incidentul în urmă, avea altele pe cap, dar și-a făcut timp să stea cu el la o țigară, acolo în scuarul de pe Dionisie Lupu. Nu l-a întrebat nimic, doar l-a ascultat vorbind și apoi mi-a reprodus fraza finală: „Și dacă ai probleme cu ăștia (oamenii gunoaielor – nota mea), zi-le că-l știi pe Vulturul Pleșuv“. Adică pe el, pe Mișu.

Prima părere: nu țin minte cînd a apărut moda asta cu vinovăția, cred că după 2010, dar în mod sigur nu exista înainte de 2000. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să se simtă vinovat, pe vremea aia, că se străduiește s-o ducă bine! Asta a apărut mai tîrziu, mult mai tîrziu, dar nu știu cînd (despre „de ce“ nici nu pomenesc, că n-am nici cea mai vagă competență în domeniul acesta al solidarității sociale). Tot ce știu e că vinovați pentru bunăstare nu se simt nici cei foarte tineri, nici cei foarte bătrîni, ci doar maturii (cei născuți între 1968 și 1989, să zicem); mai știu că e vorba de un sentiment „sincron“ cu cel din țările pe care le admirăm cu toții (magicul „Afară“); și mai știu c-acest Zeitgeist merge în paralel și-n sens opus cu populismul politic. Da, sînt vremuri interesante… sau, cel puțin, dinamice!

A doua părere: ca și Nick Hornby, autorul britanic de la care am împrumutat titlul („How to Be Good“, publicat la editura Viking Press în 2001 și tradus în română de Radu Paraschivescu în 2005, la Editura Humanitas), și mie mi se pare că eforturile „vinovaților“ sînt cam amatoristice, cam pompieristice, nu știu cum să spun. Ignoră adevărata natură a sărăciei, raporturile dintre marginali, motivațiile personale ale exclușilor, ierarhizarea lumii lor… ignoră cam totul, de fapt. Chestia asta cu „salvarea“ căzuților, cu mîna de ajutor („Hai, Mihaie, să pui umărul!“ – păi, eu îl citisem pe Mișu, de aia am fost reticent! N-am vrut să le stric oamenilor cheful de a fi buni, de a face pe bunii, dar n-am avut nici urmă de iluzie; într-un sens, într-un sens mai puțin tragic, și eu sînt tot un fel de Mișu), se bazează pe ideea că ei sînt complet tîmpiți. Și că numai nouă ne-a dat Dumnezeu liber-arbitru, puterea de a gîndi, de a decide… și de-a plăti prețul. Dar nu-i așa. Deloc.

A treia părere: este foarte greu să ieși din abis, este aproape imposibil. Iar să ieși singur, fără vreun ajutor, este chiar imposibil – aici sînt de acord cu cei care vor să fie buni, da, categoric. Din mica mea experiență de „abisal“, pot să spun că cei mai mulți nu vor să iasă, n-au nici cel mai mic impuls în această direcție. Excepția, marea excepție (care justifică pe termen lung toate stîngăciile și erorile celor care vor să facă bine săracilor) sînt copiii, desigur. Din imensa – și extraordinar de variata – lume a exclușilor, ei sînt singurii care nu se complac. Nu toți, atenție, nu toți! Nu toți copiii aflați în situații dificile își doresc să ducă o viață „normală“ (métro, boulot, bistro, dodo – da, asta e o viață normală!), unora le cam place viața lor de vînători-culegători. Dar majoritatea copiilor amărîți vor totuși altceva. Spre ei ar trebui canalizate eforturile lui Sergiu & comp, nu spre Mișu. Mișu e al meu. Lăsați-mi-l în pace.

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.

Foto: wikimedia commons