Cum ar putea vorbi extratereștrii cu noi

În articolul trecut, intitulat „Cum am putea vorbi cu extratereștrii“, am abordat problema comunicării cosmice descriind limba Lincos, care reprezintă rezultatul unui efort științific de a face gîndirea umană accesibilă extratereștrilor. Am văzut că, în 1999, niște astrofizicieni canadieni au transmis către stelele apropiate un mesaj codificat în Lincos și cred că, așteptînd acum un răspuns de acolo, ne putem ocupa de a doua parte a problemei comunicării cu ET: ar fi omul în stare să îi înțeleagă limba?

Cercetările făcute în această direcție, în Statele Unite, au dus la constituirea, în zilele noastre, a unei ramuri numite „xenolingvistică” (de la grecescul xenos, „străin”, „necunoscut”) sau „astrolingvistică”, precum și la predarea,  în unele universități americane, a unor astfel de cursuri care explorează modul în care ar putea fi alcătuită o limbă extraterestră. Să precizez (dacă mai e nevoie) că totul este bazat pe ipoteze și presupuneri, că nimic nu poate fi catalogat drept corect sau greșit.

Xenolingviștii propun extrapolarea către domeniul lor de interes a experienței pe care o avem deja cu anumite aspecte legate de comunicare. De exemplu, la întrebarea dacă poate exista inteligență în absența limbii, s-ar putea căuta răspunsuri studiindu-i pe copii în perioada lor pre-lingvistică, pe afazicii cărora le-au rămas intacte celelalte facultăți (cele non-verbale, cum ar fi capacitatea de calcul sau gîndirea abstractă), precum și pe surdo-muții altfel normali, dar care nu au dezvoltat un sistem de semnalizare.

Numai că, în cazul omului, nu contează dacă ești nou-născut, afazic sau surdo-mut: toți sîntem programați genetic să învățăm să folosim un cod de comunicare, orice cod, fie el oral, vizual sau tactil. Nimeni nu se naște cu creierul tabula rasa, ci cu prespecificații genetice care așteaptă contactul cu factorii de mediu pentru a se dezvolta (la fel cum semințele așteaptă apa și căldura, ascunse în pămîntul care pare gol). Cînd bebelușii vin pe lume, toți vorbesc în jurul lor, ba au fost expuși și prenatal la timbrul, intonația și discursul mamei. Practic, se scaldă într-o mare lingvistică. Creierul lor lucrează de mult pe baza acestui tip de informație. De aceea, a susține că, pînă la constituirea codului vorbit așa cum îl știm cu toții, limba este absentă echivalează cu a susține, de exemplu, că nu ai o problemă cu tiroida pînă nu îți apare o gușă.

În cazul afazicilor e și mai complicat să invoci absența limbii. Afazicii pierd capacitatea de a vorbi, care este doar o parte a sistemului limbii. Ce și cît se pierde din structurile mentale (nu cerebrale) nu putem ști. Deci întrebarea ar fi, de fapt, dacă există inteligență în afara limbii vorbite. Numai că știm deja răspunsul: limbajele semnalizate, folosite de persoanele cu deficiențe de auz și vorbire, demonstrează că da.

Ne învîrtim în cerc și mă tem că răspunsul la toate acestea ar presupune mai degrabă un experiment (în prezent nerealizabil fizic, apoi imoral dacă ar fi realizabil fizic, în viitor) prin care, în ideea că ar exista o genă dedicată limbii, aceasta să fie inactivată sau ștearsă prin editarea genomului unui embrion uman, urmînd apoi să vedem ce se întîmplă după naștere.

O altă direcție propusă de xenolingviști ar fi studierea comportamentului inteligent al animalelor. Domeniul cercetării comunicării animale se extinde rapid și nu e tocmai nou: în 1961, lingvistul american Charles Hockett alcătuia un inventar de șaisprezece trăsături de design prezente în limbile umane, care par să lipsească din cel puțin un sistem de comunicare cunoscut din lumea animală. Un lucru cert care se desprinde din aceste studii este că nu există formă de viață care să fie lipsită de un sistem de comunicare propriu –  sonor, chimic, vizual sau de altă natură; el există și e vital pentru supraviețuire. Numai că, în ciuda bogăției de informații disponibile și a mijloacelor sofisticate de înregistrare a semnalelor emise de tot felul de animale, nu sîntem în stare (cel puțin, nu încă) să comunicăm cu nici o altă specie de pe planeta noastră, iar acest lucru pune sub semnul întrebării capacitatea de a comunica cu una de pe altă planetă.

Limbile fictive (ca, de exemplu, klingoniana, inventata de Marc Okrand pentru serialul SF Star Trek, sau quenya și sindarin, create de J.R.R. Tolkien pentru cărțile sale) sînt la fel de inutile. Doar pentru că nouă ne sună ciudat și nefamiliar nu înseamnă că pot concura la titlul de limbă extraterestră, din simplul motiv că, fiind concepute de o minte umană, sînt structurate conform modului uman de gîndire și articulare. Deducem că, dacă ET ne-ar trimite un mesaj structurat nepămîntesc, adică într-un mod pe care nici nu îl putem concepe (din cauza limitărilor minții noastre), atunci nici nu am fi în stare să îl decodăm.

Dacă nu o putem scoate la capăt cu limba, am putea comunica telepatic? În acest punct, xenolingviștii detaliază problemele iscate de faptul că, în general, oamenii obișnuiți nu își transmit astfel de mesaje: fie „organul” emitent din creier lipsește, fie, dacă există, are putere mentală prea slabă, ori nu știe să organizeze un mesaj; pe de altă parte, poate nu avem organ receptor, ori avem, dar e prea ineficient în recepție, sau pur și simplu nu știe să decodeze. Admițînd că toți oamenii ar putea avea capacități telepatice latente, atrofiate din cauza lipsei de folosire, dar antrenabile, unii xenolingviști pun în continuare problema organizării mesajului telepatic, pe care îl văd ca pe o reprezentare mentală a mesajului vorbit. Cu alte cuvinte, te concentrezi și spui în gînd ceea ce voiai să spui cu voce tare, iar destinatarul te aude tot în gînd. Numai că, în acest scenariu, cei doi trebuie să cunoască aceeași limbă. Deci, unde te învîrți, tot de problema limbii dai, ceea ce e comic.

Adevărul e că nu trebuie să ne cramponăm tot timpul de limbă, pentru că cele mai noi descoperiri din domeniul neuroștiinței demonstrează clar că gîndirea noastră, înainte de a fi lingvistică (deci organizată într-un mesaj), este imagistică. Rezultă că impasul provocat de existența limbii în mintea omului este surmontabil. Avem imaginile, le putem transmite pe ele telepatic, ca atunci cînd te uiți la televizor cu sonorul pe zero. Numai că impasul de acum e și mai mare: imaginile pe care le avem în mințile noastre (dar nu numai ele, ci și senzațiile și sentimentele) sînt modelate conform experienței fizice cu mediul Terrei. Ceea ce înseamnă că, dacă ET ar începe să ne transmită imagini mentale, nu le-am putea recunoaște (decoda) deoarece ar corespunde planetei sale, nu și Terrei.

Întrebat, într-un interviu din 1983 cu John Gliedman, dacă omul ar putea înțelege limba unui marțian, Noam Chomsky este categoric: nu am putea niciodată să înțelegem, deci nici să învățăm, limba unui marțian, pentru că, cel mai probabil, ea ar încălca principiile Gramaticii Universale (adică zestrea genetică moștenită care îi permite omului să vorbească și să învețe orice limbă umană; sau suma principiilor care acoperă fonetica, gramatica și sensul, principii înscrise în ADN-ul uman). Limba lui ET, spune cel mai influent lingvist contemporan, s-ar situa pur și simplu în afara capacităților noastre lingvistice.

Adevărul e că, indiferent dacă ne imaginăm limba în care comunică ET, modul în care arată ET sau orice altceva, rezultatul nu are cum să iasă din tiparele după care este croită mintea noastră. Tot ce putem face e să setăm diferit niște parametri cu care sîntem familiarizați: trei urechi în loc de două sau antene în loc de urechi – nu are prea mare importanță, pentru că nu putem să ne imaginăm o creatură fără organe de recepție pentru informațiile din mediu. Scenariile – fie ele pentru limba Lincos ori pentru filmele SF – toate izvorăsc din experiența umană, din care pur și simplu nu avem cum să ieșim. Decît prin moarte, dar acesta e un cu totul alt subiect.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată pe lingvistică americană.