Criptomonedele nu sînt bani

Este multă agitație în jurul criptomonedelor pentru că mulți oameni, în mod eronat, le văd ca fiind forma viitoare a banilor și le tratează cu o atenție deosebită. Este vorba, în fond, despre secolul XXI și despre folosința noilor tehnologii și a noilor canale de comunicare. Numai că percepția publică este una în neconcordanță cu adevărul. Criptomonedele nu sînt bani și cei care le folosesc trebuie să știe asta. Este de datoria noastră s-o spunem. Banii sînt ceva chiar mai sofisticat, un instrument al economiei mult mai vechi decît ne putem imagina.

Din start, cred că trebuie să răspundem la o întrebare simplă. De ce firele de nisip pe care le călcăm atunci cînd mergem la mare nu sînt bani (monedă)? Ar fi bine să fie așa, pentru că există enorm de mult nisip pe planetă, destul încît fiecare dintre noi să dețină o cantitate mulțumitoare. Pentru a juca rolul de bani, bunurile (scoica din vechime sau bancnota contemporană) trebuie să îndeplinească cîteva condiții esențiale. Aceste condiții sînt cele care fac diferența dintre bunuri oarecare și bani. Prima condiție este aceea ca bunul respectiv să mijlocească schimburile de mărfuri. Pieile de vită, sarea sau scoicile au jucat în vechime rolul banilor pentru că în anumite zone geografice au fost larg acceptate, în mod liber, de către oameni, în acest rol. Acest proces de detașare a unei mărfi în rolul de monedă nu a fost unul simplu. Este vorba despre utilitatea acelei mărfi și despre rolul esențial pe care marfa respectivă îl juca în viețile oamenilor. Pieile de animale au fost folosite ca mijloc de schimb pentru că ele, prin protecția la vicisitudinile naturii, puteau face diferența dintre viață și moarte. Sarea, de asemenea, a fost folosită ca mijloc de schimb datorită rolului esențial în alimentație și rarității sale pe spații geografice mari. Soldații romani din nordul Africii primeau sarea ca plată pentru angajamentele lor față de stat, tocmai pentru că sarea era rară, căutată și acceptată în schimbul oricărei alte mărfi. Religia a jucat rolul său, în multe spații geografice, în alegerea unui bun în rolul de mijloc de schimb. Deci schimbul comercial nu a fost unul întîmplător. Un om care avea nisip din abundență în curtea casei nu putea cumpăra nimic cu acel nisip, pentru că respectiva marfă nu era utilă, rară și acceptată de către colectivitate, de către spațiul economic respectiv. 

A doua condiție pe care trebuie să o îndeplinească un bun oarecare pentru a fi monedă este aceea ca bunul respectiv, în procesul utilizării, să cuantifice valoarea celorlalte mărfuri. Adică celelalte mărfuri să se raporteze în mod unitar, dar în cantități diferite la bunul respectiv. Și aici este vorba despre prețuire. Un bun de o utilitate socială mai mică se raportează printr-o cantitate mai mare la marfa etalon. Deci cu o bucată de piele puteai achiziționa cantități diferite de alte bunuri. Prețuirea mărfii – sau valorizarea sa – a fost un pas uriaș în evoluția omului. Conștiința valorii este ceva ce am dobîndit mai tîrziu. A fost o revoluție comparabilă cu vorbitul sau cititul și scrisul de mai tîrziu. Numai un om conștient de sine și de nevoile sale putea fi un om care să aibă conștiința valorii unui bun. Valoarea este ceva ce însoțește o marfă, așa cum caracterul este ceva ce însoțește și particularizează un om. Prin bani cuantificăm valoarea, fie că banii sînt mărfurile de la început sau banii electronici de azi. Pentru ca un bun să fie monedă este nevoie să îndeplinească cumulativ cele două funcții: de mijloc de schimb și de mijloc de cuantificare a valorii mărfurilor. Dacă un bun îndeplinește doar una dintre funcții, atunci acel bun nu poate juca rolul banilor. Banii sînt un instrument complex, unul individual, dar și social. Ei apar din nevoia umană de schimb și, fără a-i fi inventat cineva anume, se impun ca esență a vieții economice. 

O a treia condiție pentru existența banilor o reprezintă emisiunea, garantarea și punerea lor în circulație de către autoritatea religioasă, la început, și politică mai tîrziu. Banii au fost mereu simbolul puterii, al puterii religioase la început și al celei politice, laice, mai tîrziu. Banii nu se puneau în circulație la întîmplare. Autoritatea a stat mereu în spatele lor, indiferent de forma sub care au circulat. Zeii, prinții, domnitorii, împărații, regii au avut chipul lor pe bani ca semn al puterii pămîntești și divine exercitate asupra oamenilor. Nu există bani în afara organizării sociale. Nu există bani neutri din punct de vedere politic. Dimensiunea aceasta politică, alături de cele două funcții ale lor, trebuie înțeleasă foarte bine. Asta pentru că aceste criterii fac diferența dintre bani și non-bani. Firul de nisip din grădina mea nu este monedă pentru că nu îndeplinește nici unul dintre aceste trei criterii. Chiar dacă eu l-aș decreta ca fiind moneda locului, oamenii din jurul meu ar rîde de mine, considerîndu-mă nebun. 

De-a lungul timpului, avem nenumărate forme ale banilor. Mărfurile au jucat rolul de bani, cele mai cunoscute fiind metalele prețioase, în special aurul. Prin calitățile lor, metalele prețioase și aurul s-au impus. Ele erau dorite de toată lumea și prețuite de toată lumea. Mii de ani, metalele prețioase au funcționat ca bani, îndeplinind cele două funcții. După anul 1500, pe fondul apariției primelor forme de capitalism și al extinderii comerțului la nivel planetar, tot din motive de utilitate, apare bancnota sau forma hîrtie a banilor. Prea mult aur și argint s-au pierdut pe fundul mărilor și oceanelor sau au fost prădate de tîlharii care împînzeau drumurile comerciale. Atunci, negustorii au inventat suportul hîrtie pentru plăți, iar aurul stătea la păstrare în bănci. Teoretic, nu puteai pune în circulație mai multă bancnotă decît aur aveai la bancă. Tot teoretic, bancnota avea garanții în aur și emitentul său răspundea pentru această acoperire. Bancnota a fost un mijloc de plată mult mai simplu și mai comod. A fost mult mai simplu, mai comod și mai sigur. Bancnota a făcut istorie. Pur și simplu, ne-a însoțit viața economică pînă azi. Din anul 1971, aurul a fost scos definitiv de la baza circulației bancnotelor, emisiunea acestora făcîndu-se în corelație cu mărfurile și cu valuta de care dispune o țară. Cantitatea de bancnote în circulație este o mărime extrem de sensibilă care este legată de mărfuri și de valuta de care dispune un stat. Acestea sînt garanțiile contemporane, pe baza cărora statele pun bani în circulație. Cantitatea de bani din circulație este determinată azi pe baza unor calcule extrem de sofisticate. Băncile centrale sînt instituțiile chemate să supervizeze acest proces. 

Azi, odată cu informatizarea și digitalizarea economiei, așa cum este normal, asistăm la un proces de dematerializare a banilor. Ei nu sînt nici din piei, nici din aur și nici din hîrtie. Ei sînt pur și simplu semne electronice, o convenție care stă la baza plăților. Aceste semne, chiar electronice, îndeplinesc însă în continuare cele trei condiții pentru a fi bani. Adică mijlocesc schimburile, cuantifică valoarea și sînt emise cu garanții din partea statului. Semnele electronice moderne care îndeplinesc cele trei condiții sînt bani și nu pot fi confundate cu altceva. Nu pot fi confundate cu criptomonedele, de exemplu. Criptomonedele sînt semne electronice care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi numite bani. Ele pot mijloci schimbul, dacă există cel puțin o entitate care să le accepte, dar nu cuantifică valoarea și nu circulă cu garanții din partea emitentului. Ele nu au o valoare în sine, așa cum avea moneda din metale prețioase, și nu au nici o garanție din partea emitentului legată de cantitatea în care sînt puse în circulație. Ele sînt semne ale unor entități private (despre unele nu se știe chiar nimic) care au ambiția inutilă de a se constitui în „alți bani”, alternativă la banii statelor, adică la banii recunoscuți și garantați de către state și care îndeplinesc cele trei condiții despre care am vorbit. Aceste înscrisuri electronice nu au nici o legătură cu valoarea bunurilor pe care au pretenția că o mijlocesc. Ele fluctuează liber, pe baza cererii și ofertei. Fluctuația în raport cu sine este ceva greu de admis de către un economist care știe ce-i aceea valoarea economică. Dacă fluctuația în raport cu sine, dar și în raport cu mărfurile, este una atît de pronunțată, atunci aceste înscrisuri nu pot fi folosite în nici un fel. 

Sînt pur și simplu creații din nimic, așa cum spuneam că poate fi nisipul din curtea casei mele, învestite artificial cu rolul de bani. Sîntem deja într-o situație penibilă în care falsificarea monedei oficiale se pedepsește cu închisoarea, dar inventarea în bătaie de joc a unor instrumente de tranzacționare care nu au nici un sens (în afară de cel speculativ) nu este pedepsită în nici un fel. Aceste standarde de plată proliferează acum ca ciupercile după ploaie. Sînt puse în circulație, li se face reclamă, sînt așteptați fraierii care să dea „bani buni” pe ele, după care șarlatanii dispar. 

Criptomonedele nu sînt bani, sînt o iluzie a unei lumi care-și caută noi căi acum în noua eră a informaticii și informației. Ele alimentează lăcomia omului și profită de ea. Acești oameni vînd iluzii. Sînt șarlatani care vînd iluzii contra muncă. Pentru că ei sînt, de fapt, în căutare de bani adevărați, reali, obținuți prin muncă. Trăim un fel de criză a legăturii dintre bani și muncă, dacă tot mai mulți oameni ajung să creadă în asemenea bazaconii. Trebuie să nu fi muncit deloc acei bani pe care îi investești în criptomonede. Asta pentru că munca este ceva și specula este cu totul altceva. Criptomonedele nu se compară nici măcar cu investițiile la bursă. Acolo, cel puțin, finalitatea este un activ tangibil, legat printr-un sistem de indicatori de realitate. Aceste standarde de plată nici măcar nu pot fi catalogate ca făcînd parte din așa-zisul capitalism de cazinou sau capitalismul financiar speculativ. Ele pur și simplu nu există. Sînt niște invenții create pentru a pune oamenii să se joace cu destinul și cu munca lor. Pentru că despre asta este vorba. Investind acolo este un semn că nu-ți pasă de banii pentru care ai muncit din greu.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.