Crima reabilitată

27 noiembrie 2019   La fața timpului

Filmul recent Joker ne spune povestea lui Arthur Fleck, un psihopat singuratic și clovn de ocazie care încearcă să urmeze o carieră de comediant stand-up, dar este respins și umilit. El se răzbună atunci pe societate, devenind un asasin și provocînd revolte „împotriva bogătașilor“.

Chiar dacă Joker a cîștigat prestigioasa distincție Golden Lion pentru cel mai bun film, la Festivalul Internațional de Film de la Veneția de anul acesta, părerile rămîn împărțite. Mulți critici laudă filmul, argumentînd (previzibil) că protagonistul violent se revoltă împotriva unei ordini crude și nedrepte. Joker, spun ei, e un erou asuprit a cărui violență reprezintă un act curajos al exprimării de sine.

Alții privesc personajul principal într-o lumină mai sumbră, punînd accentul pe nebunia, pe cruzimea și pe intențiile lui rele. Spre deosebire de Raskolnikov, ucigașul chinuit de frămîntări din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski, Joker este un nebun răzbunător care comite crime cu sînge rece, fără să simtă vreo răspundere și, cu atît mai puțin, remușcări.

Todd Philips, regizorul filmului Joker, este bulversat de „dubla măsură“ aplicată filmului său. „Tocmai am urmărit filmul John Wick 3. E vorba despre un bărbat alb care ucide 300 de oameni – și toată lumea rîde, chiuie și ovaționează“, spune Philips. „De ce e judecat acest film după alte criterii? Sincer, nu înțeleg.“

Întrebarea mai importantă este dacă un psihopat asasin ar trebui să fie protagonistul unui film care critică orînduirea socială existentă. E adevărat, SUA, cu o distribuție extrem de inegală a bogăției, comparabilă mai degrabă cu Rusia lui Vladimir Putin decît cu alte țări dezvoltate, au nevoie de o schimbare la nivel social. Dar sînt oare Joker și alții de teapa lui sau filmele care se delectează plăsmuind monștri ucigași și cultivă violența sălbatică cele mai bune mijloace de promovare a justiției sociale?

Atît Philips, cît și actorul Joaquin Phoenix, în rolul personajului principal, au încercat să respingă asemenea critici recurgînd la ponciful potrivit căruia monștrii sînt victimele nedreptății. Crimele lor, spune Philips, sînt cauzate de „lipsa de iubire, de traume din copilărie și de lipsa de compasiune a lumii“.

„Joker nu e nici pe departe primul film din istorie care se concentrează asupra unui antierou îngrijorător“, spune David Sims în The Atlantic. Multe filme care înfățișează zombi devoratori de creiere, vampiri care sug sînge sau criminali în serie au fost considerate critici lăudabile la adresa exploatării capitaliste, a imperialismului american, a persecuției sexiste, a „suprematismului“ uman ș.a.m.d. Există oare vreun monstru care să nu fi fost considerat un potențial purtător al ideilor revoluționare?

Ideea că un monstru ucigaș poate simboliza un protestatar sau un paria și merită astfel simpatia își are originea în filozofia francezilor Gilles Deleuze și Pierre-Félix Guattari. Criticînd explicația lui René Girard a originii violenței iraționale și a urii față de Celălalt – minorități etnice sau religioase demonizate și victimizate –, Deleuze și Guattari au extins conceptul Alterității la vampiri.

Ceea ce a constituit premisele unei mutații de paradigmă prin asimilarea monștrilor homicizi cu Celălalt. Astfel de protagoniști au ajuns în tot mai mare măsură în centrul cercetării academice, al criticii culturale și chiar al culturii populare.

Fixația pe „empatia“ față de autorii violenței extreme își are rădăcinile într-o mutație ideologică a atitudinii față de oameni. Această mutație reflectă influența criticii radicale a umanismului și a respingerii antropocentrismului, exprimate mai ales de mișcările pentru drepturile animalelor și de susținătorii trans-umanismului și post-umanismului în cultura populară, începînd din anii 1990 (vorbesc despre asta în cartea mea The Celebration of Death in Contemporary Culture). Legitimînd ceea ce îndeobște era perceput ca divertisment de speță joasă, povestirile care estetizează violența exercitată de monștri idealizați împotriva ființelor umane au devenit rapid o marfă foarte căutată. Care sînt urmările sociale și politice ale „normalizării“ masacrelor în cultura populară? În articolul ei din revista Time, Stephanie Zacharek a numit Joker un exercițiu de „nihilism extravagant“ în care personajul principal „insuflă haos și anarhie“. În orice caz, filmul a alimentat o nouă dezbatere despre relația dintre violența ficțională și cea din viața reală.

Înainte de apariția filmului Joker, familiile victimelor masacrului petrecut în 2012 la cinematograful „Aurora“ din Colorado au trimis o scrisoare în care își exprimau îngrijorarea față de atrocitățile înfățișate în film. Dat fiind că împușcăturile de la „Aurora“ au avut loc în timpul proiecției unui alt film Warner Bros. (The Dark Knight Rises), scrisoarea a obligat studioul de film, pe Philips și pe Phoenix să răspundă obiecțiilor acestor familii.

În vreme ce declarația studiourilor Warner Bros. a recomandat publicului cu impertinență să nu confunde ficțiunea cu realitatea, răspunsul lui Phoenix a rezumat schimbările din cultura populară a ultimelor decenii: „Nu cred că ține de responsabilitatea unui cineast să dea lecții de morală publicului sau să-l învețe diferența dintre bine și rău“.

Și totuși, dacă Joker este un îndemn pentru schimbare socială, filmul este, în ultimă instanță, despre capacitatea de a discerne între bine și rău – în plan moral și din punct de vedere al justiției sociale.

Articolul lui Zacharek din Time identifică contradicția fundamentală a portretului lui Joker. „Este un răufăcător sau un purtător de cuvînt al celor asupriți?“, se întreabă ea. „Filmul vrea ambele variante. Acest discurs dublu pare lipsit de onestitate.“ În The Atlantic, Sims îi dă dreptate, spunînd că Philips „îl portretizează pe Joker ca pe un antierou, o figură malefică, dar care devine avatarul, în film, al justiției străzii“.

Dar nici un critic nu explică natura acestei lipse de onestitate. Joker este un nebun ale cărui acte de violență gratuită sînt înțelese și înfăptuite în numele divertismentului, și nu ca un apel la revoluție sau la schimbare socială. Mai mult decît să inspire publicului un protest împotriva nedreptății sociale, acest film vinde un antiumanism mercantilizat, care respinge radical valoarea excepțională a vieții umane și a libertății democratice.

Chiar dacă Zacharek are absolută dreptate cînd spune că „filmele nu produc violență“, ele pot totuși să ne modeleze ideile despre ce anume este permis. În fond, cum ar putea violența împotriva oamenilor afișată pe ecrane să nu influențeze modul în care percepem valoarea vieții și a demnității umane?

În plus, dacă – așa cum crede Phoenix – cultura este inseparabilă de politic, normalizarea masacrului în cultura populară ar putea alimenta o indiferență generalizată față de separarea dintre bine și rău în viața publică. Ar trebui, fără doar și poate, să ne întrebăm în ce măsură a influențat această indiferență, răspîndită ca un credo profesional în industria divertismentului, comportamentul showman-ului care ocupă în prezent Casa Albă.

Dina Khapaeva este autoarea cărții The Celebration of Death in Contemporary Culture.

© Project Syndicate, 2019, www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEȘU

Mai multe