Confruntarea cu dușmanii din interior ai democrației americane

Faptul că Donald Trump și establishment-ul republican nu își recunosc înfrîngerea, în ciuda rezultatelor clare ale alegerilor, reprezintă un atac fără precedent asupra democrației SUA. Dacă americanii ar avea încredere în instituțiile lor democratice, nu am avea motive de îngrijorare. Comportamentul lui Trump ar fi clasat ca o răbufnire de moment, iar reacția liderilor republicani, ca un exercițiu cinic de acomodare la toanele narcisistului adorat de electoratul propriului partid.

Și totuși, mașinațiile lui Trump și complicitatea liderilor republicani nu pot fi trecute pur și simplu cu vederea. O îngrijorare adîncă e pe deplin justificată, deoarece amenințarea politică nu o reprezintă comportamentul aberant al unei singure persoane și al acoliților ei, ci constatarea că nici chiar o democrație bine instalată nu e invulnerabilă în fața nihilismului.

Democrația se sprijină pe anumite principii, aflate, în SUA, sub un asediu susținut. Faptele sînt etichetate în mod curent ca fiind „false” și substituite de „fapte alterative”. Tribunalele sînt îndemnate să nu ia în considerare dovezile unor delicte, ci să obstrucționeze sau să susțină o narațiune avantajoasă din punct de vedere politic. Principiul separării instituționale a puterilor a fost folosit pentru a transforma Congresul într-un teatru al pasivității la cele mai înalte cote. Procesul de desemnare a judecătorilor a fost politizat în mod flagrant. Principiile de bază ale democrației constituționale au fost abandonate.

În aceste condiții, idealul guvernării „oamenilor, de către oameni, pentru oameni”, pentru a folosi faimoasa formulare a lui Abraham Lincoln, devine în mod evident lipsit de sens. Cînd normele implicite care susțin autoguvernarea democratică au fost în întregime distruse, nu mai avem, practic, nimic de apărat.

Poate că vechimea considerabilă a Constituției SUA ne-a adus în acest punct, deoarece orice  actualizare, operabilă prin procesul formal de amendare, a devenit imposibilă. Și poate că instituții independente, precum Curtea Supremă și Rezervele Federale, au devenit prea puternice față de un Congres care s-a autosituat în incapacitate.

Dar, chiar și așa, istoria ne arată că aceasta ar putea fi doar o parte a întregii povești. În Germania, eșecul Republicii de la Weimar (1919-1933) nu s-a datorat vechimii Constituției, ci, la fel ca în SUA, faptului că propriile instrumente ale Constituției (și anume puterile extraordinare) au putut fi folosite cu ușurință chiar împotriva ei. Deși regulile de votare proporțională neîngrădită au asigurat o reprezentare largă în Parlamentul weimarez, ele au dus totodată la fragmentarea partidelor și la ineficiență politică. În contextul unor autorități alese incapabile să gestioneze nevoile urgente ale țării, antidemocrații au fost bucuroși să poată eticheta Parlamentul drept „camera pălăvrăgelii” (Schwatzbude) și au trecut la acapararea puterii în propriul folos.

În urma unor experiențe precum căderea Republicii de la Weimar, depravarea guvernării lui  Hitler, ororile Holocaustului și devastarea cauzată de un nou război mondial, Germania de Vest a urmărit să reclădească ordinea constituțională sub forma unei „democrații combative” (streitbare Demokratie), capabile să se apere singură de inamicii din interior. Noua Republică Federală a consacrat demnitatea umană ca pe o valoare centrală și a declarat sacrosancte principiile democrației, federalismului, statului de drept și al separării puterilor.

În teorie, nici un amendament – nici chiar un vot unanim pentru amendarea Constituției – nu se poate atinge de aceste instituții. Dar firește că, în practică, lucrurile sînt mai complicate, deoarece nu e niciodată simplu să trasezi linii clare, în limbajul deschis al dreptului constituțional. De fapt, nu există nici un mecanism instituțional care să nu poată fi folosit și ca instrument împotriva chiar a normelor și principiilor pe care ar trebui să le protejeze.

La fel de problematic e și faptul că lecțiile istoriei dăinuie rareori în timp. În fond, Uniunea Europeană e atacată și ea din interior. Guvernele Poloniei și Ungariei – țări care au ieșit dintr-o experiență totalitară relativ recent – blochează fondul de redresare al UE, în valoare de 750 de miliarde de euro, menit să atenueze daunele economice pe termen lung cauzate de COVID-19. Și nu o fac din prudență bugetară, ci pentru a se răzbuna pe o Uniune Europeană care încearcă să condiționeze finanțările de respectarea statului de drept. În lipsa unui compromis, UE va trebui să se resemneze sau să găsească o soluție în afara cadrului strict al tratatului UE.

O astfel de manevră nu ar fi ilegală, dar ar încălca spiritul unei uniuni guvernate de consens, ceea ce ar semăna a ipocrizie. Viktor Orbán, prim-ministrul Ungariei, și liderul de facto al Poloniei, viceprim-ministrul Jaroslaw Kaczynski, ar fi primii care ar face acest reproș. Acești doi dictatori aspiranți urmează același scenariu ca republicanii din Congresul SUA, care au refuzat să adopte un nou pachet de ajutorare pentru pandemie, chiar dacă pachetul precedent s-a alocat fără probleme. În ambele cazuri, forțe antidemocratice reprezentînd o minoritate țin ostatice milioane de gospodării și de afaceri aflate la ananghie – numai pentru a obstrucționa sau pentru a urmări propriul interes.

Pentru a răspunde actorilor strategici care urmăresc să folosească Constituția pentru a submina constituționalismul, argumentele de principiu nu ajută, deoarece pe nerușinați nu îi poți face să se rușineze. Ceea ce implică o dilemă fundamentală. Dacă acceptăm revendicările lor, intrăm pe un teren alunecos, ceea ce s-ar putea solda cu prăbușirea ordinii democratice. Dacă însă nu reușim să ajungem la un compromis, le vom face rău oamenilor pe care guvernul ar trebui să-i sprijine, riscînd să-i împingem în brațele nihiliștilor (care asta și speră sau chiar urmăresc).

În orice caz, împăciuitorismul este cea mai nocivă strategie. În țările democratice s-a întîmplat prea des ca politicienii ajunși la putere să închidă un ochi față de greșelile predecesorilor lor, sperînd că vor putea clădi un viitor mai bun pornind de la principiul ce-a fost, a fost. Dacă însă nu ținem cont de faptele din trecut comise împotriva sistemului, constituționalismul democratic se va nărui, în cele din urmă.

De aceea, nu putem trece cu vederea tentativa Partidului Republican de a submina credibilitatea alegerilor – mecanismul decisiv al responsabilității democratice. Într-adevăr, abia eșecul Americii de a se confrunta cu nedreptățile din trecut – incluzînd subjugarea populațiilor indigene, sclavia, rasismul, penuria din rîndul celor săraci, al imigranților și deținuților – ne ajută să înțelegem cu adevărat de ce s-a erodat încrederea în instituțiile democratice. Șubrezite cu bună știință, instituțiile americane sînt de multă vreme vulnerabile la atacuri.

Poate că, de data aceasta, lui Trump și acoliților săi nu le va reuși distrugerea democrației. Dacă însă nu vor fi trași la răspundere, vor avea parte de nenumărate ocazii ca să mai încerce.

Katharina Pistor, profesor de Drept comparativ la Facultatea de Drept Columbia, este autoarea volumului The Code of Capital: How the Law Creates Wealth and Inequality.

Copyright: Project Syndicate, 2020

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons