Codul lingvistic și codul genetic

În articolul din numărul trecut al Dilemei vechi vorbeam despre proprietatea limbii de a fi recursivă, fixînd originea termenului în matematică, apoi identificînd această proprietate în toată lumea naturală (prin fractalii lui Mandelbrot), dar și socială, în activitățile omului și în obiectele făcute de el. Am văzut că Gabriel Pareyon încearcă să dea un răspuns la întrebarea privitoare la sursa proprietăților fractalice (sau recursive) ale limbii, invocînd biologia: structura oricărei limbi e modelată de relația dintre sistemul nervos și creier și de răspunsul organismului la mediul înconjurător.

Doar la nivel macro, grosier, găsim ceva adevărat în această afirmație: achiziția limbajului la copil depinde de cei doi factori – ereditatea (copilul mic să nu sufere de vreuna dintre acele boli genetice care afectează modul în care este însușită limba maternă) și mediul (să existe expunere directă la limba vorbită). Dar această realitate concretă, vizibilă, întrupată, este doar expresia unei alte realități, ascunse, invizibile, de nivel micro, care a fost însă descifrată îndeajuns de oamenii de știință pentru a putea fi adusă în discuția noastră: ADN-ul.

Să recapitulăm un pic recursivitatea în limbă, pe care o putem defini sintetic ca repetare a unui procedeu combinatorial aplicat succesiv la propriile rezultate: orice limbă are un inventar fix de sunete/litere fără sens propriu, care se combină în unități mai mari cu sens (morfeme), care se combină, la rîndul lor, în unități semnificative și mai mari (cuvinte), care se combină în unități și mai mari (sintagme), care se combină în unități și mai mari (propoziții simple), care se combină în unități și mai mari (fraze). Acesta e tiparul, rețeta după care se construiesc mesaje. Deși numărul de elemente (sunete, morfeme, cuvinte) e, de fiecare dată, finit, consecința recursivității e posibilitatea formulării unui număr infinit de mesaje. Combinările nu se fac la întîmplare, ci după reguli (fonotactice la nivelul sunetelor/fonemelor, sintactice la nivelul următor) în absența cărora rezultatul ar fi nonsensul.

De la codul lingvistic să trecem acum la codul genetic. Acesta conține material ereditar bazat pe cinci tipuri diferite de substanțe chimice (nucleotide): A, T, G, C, U (adenină, timină, guanină, citozină, uracil). Un șir de ADN din cele două șiruri paralele din spirală conține milioane de secvențe de nucleotide, iar ele se leagă cu cele din celălalt șir după reguli precise: A cu T și G cu C.  Grupuri de cîte trei nucleotide învecinate în același șir formează un codon, existînd 64 de moduri în care aceștia se pot combina, dînd naștere aminoacizilor. Cele circa 20 de tipuri diferite de aminoacizi se combină la rîndul lor, rezultînd milioane de tipuri diferite de proteine care, în combinație cu alte substanțe chimice, dau naștere unei celule vii.

Făcînd o paralelă cu codul lingvistic, nucleotidele sînt alfabetul, inventarul finit de sunete/litere. Ele nu se pot lega la întîmplare unele de altele (fonotactica din limbă). Seriile de trei, codonii, pot fi asemănate morfemelor. Combinațiile lor, aminoacizii (considerați „cărămizile” vieții), sînt cuvintele („cărămizile” mesajelor) care, combinați la rîndul lor într-o multitudine de posibilități, construiesc proteina (mesajul). Proteina trebuie să aibă o anumită formă, specificată de ADN (de „rețetă”), altfel nu funcționează (mesajul nu are sens). Există, după cum vedem, combinații în serie (sintagmatice, în limbă) și în paralel (paradigmatice, în limbă).

Comparația poate merge și mai departe: ambele sînt coduri, ambele exprimă informație, ambele transmit informație. În ciuda autosimilarității sugerate de recursivitatea care stă la baza proceselor care au loc în ele, rezultatul e mereu nou, original. Mesajul/textul/poezia poate transmite sensuri originale în ciuda mesajelor/textelor/poeziilor formulate anterior de miliarde de oameni, iar secvențele genetice din lumea vie diferă de la specie la specie și, în cadrul aceleiași specii, de la individ la individ, astfel că, dacă vorbim de om, sîntem indivizi unici deși sîntem cu toții la fel. Totalitatea informațiilor ereditare, genomul uman, există ca posibilitate ideală, dar, în procesul de construcție a celulelor, prin complicatele procese de copiere și traducere a instrucțiunilor codificate, pot apărea erori, astfel că organismul întrupat e cu defecte, corupt, alterat. Similar, limba există ca entitate ideală în mintea vorbitorului, dar, în producerea propriu-zisă a vorbirii, apar erori de construcție, greșeli, ezitări, iar rezultatul e cu defecte, corupt, alterat. Dacă grupăm termenii folosiți în limbajul medical de specialitate (simboluri, derivare, combinări, reguli, constrîngeri, instrucțiuni, transmitere, exprimare, transcriere, descifrare, traducere, mesager, copiere, transfer, liniaritate, secvențialitate etc.) observăm că găsim aceiași termeni în lingvistică.

Așadar, în adîncime, ADN-ul – rețeta vieții – e cel care in-formează (formează pe dinăuntru) variatele manifestări ale lumii naturale. Tot ce e înăuntru se vede în afară. E absurd și reducționist să afirmi, ca Pareyon, că structura limbii depinde de rezultatul interacțiunii sistemului nervos cu creierul și mediul, cînd rezultatul acestei interacțiuni este informația pe care o asimilezi; în plus, și sistemul nervos, și creierul sînt determinate de planuri mai adînci. Dar chiar și așa, de ce ne-am opri cu regresia la ADN? Nu propun să mergem cu ea la infinit: în informatică și matematică, numărul de operațiuni recursive care se pot face e limitat și trebuie precizat, altfel programul se prăbușește în sine. Dar mă întreb dacă toate se termină la ADN. Cele menționate aici țin de genetică și biochimie, lume materială. Efectuînd încă o operațiune recursivă asupra acestui rezultat, ADN-ul, putem bănui o realitate ultimă, imaterială, la care doar cu intuiția am putea ajunge, adică desprinzîndu-ne de materialismul și literalismul descrierilor științifice. Numai că noțiunea că ceva exterior materiei (idee, conștiință, energie) ar putea dirija complexele fenomene din lumea materială nu place multora, și nici nu poate fi demonstrată.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.

Foto: wikimedia commons