Cînd scrisul e bolnav

Intuiția că funcțiile lingvistice sînt localizate undeva anume în creier este rodul unei întîmplări: în 1864, chirurgul, neurologul și antropologul Pierre-Paul Broca, în urma necropsiei pe care o face asupra unor pacienți de-ai săi care, în timpul vieții, suferiseră de tulburări de vorbire asemănătoare, observă leziuni aproximativ în aceeași zonă a creierului și bănuiește o legătură de cauzalitate. Posteritatea confirmă suspiciunea, iar locul identificat poartă azi numele doctorului francez: aria lui Broca. Leziunile asupra acesteia provoacă afazia de tip Broca – o vorbire greoaie, nesigură, cu poticneli, fără intonație, cu articulație defectuoasă și fără morfeme sau cuvinte gramaticale. Interesant e că scrisul acestor afazici nu scapă nemodificat: lipsa de fluență din vorbire apare ca lipsă de fluență în scriere – literele sînt înșirate cu ezitare, poticnit, tremurat și spațiat unele față de celelalte. 

Jumătatea secolului al XIX-lea, deci, marchează începutul cercetărilor asupra legăturii dintre limbă și creier, iar ele pornesc din sfera patologiei limbajului. Disgrafie este numele dat pierderii parțiale sau totale a capacității de a scrie –după o boală, un accident sau o operație pe creier (care implică, de regulă, leziuni în lobul parietal). Disgrafiile perifericesînt acele tulburări care privesc actul fizic al scrierii. De exemplu, pacientul, deși poate trasa conturul literelor, nu-și amintește care anume sînt necesare pentru a scrie un cuvînt dat; ori invers, deși știe cum se scrie corect un anumit cuvînt, nu poate trasa literele. Disgrafiile centrale pot fi superficiale (pacientul nu-și amintește cum se scrie corect un cuvînt, dar încearcă să-l reconstruiască pe baza informațiilor fonologice de care dispune, sau știe din ce litere e compus acel cuvînt, dar nu le scrie în ordine); în cele fonologice, pacientul scrie corect atîta timp cît nu are ce-a face cu un lexem inventat, care nu există în dicționar; în cele de adîncime avem de-a face cu erori de sens, în care un pacient vrea să scrie, spre exemplu, tablou, dar scrie pictor.

Observînd că unii pacienți pot vorbi, dar nu pot citi, alții pot citi, dar nu pot scrie, alții pot scrie, dar nu pot citi, cercetătorii au dezvoltat diverse ipoteze privitoare la mecanismele neuropsihologice implicate în vorbire, înțelegere, citit și scris. Dacă referitor la primele trei s-au strîns destul de multe date, nu la fel se poate spune despre scris. La scară mare, în decursul istoriei umanității, scrisul a apărut mult după vorbire, iar la scară mică, omul învață să scrie la cîțiva ani după ce învață să vorbească (alfabetizarea sau sociolingvistica scrisului va constitui un subiect separat în această serie de articole). Ținînd cont, așadar, de faptul că, pe de o parte, în creier există arii dedicate limbajului și, pe de altă parte, de faptul că omul nu are nevoie de lecții în cazul vorbirii, dar are mare nevoie de ele în cazul scrierii, întrebarea la care se caută răspuns este dacă scrisul influențează organizarea neurală a limbii și, dacă da, cum.

Într-un excelent articol al cărui titlu, „The Telltale Hand“ („Mîna care te trădează”) trimite la celebra povestire horror The Tell-Tale Heart, a lui E.A. Poe, expertul grafolog Marc Seifer expune felul în care se reflectă în scris unele boli cerebrale sau accidente la acest nivel. Lucrarea este bogat documentată cu date despre pacienți și mostre de scris ale acestora (de tip „dinainte și după”), furnizate de neurologi și radiologi de la diverse spitale universitare și institute de sănătate mintală americane. Interesul său pentru subiect pleacă de la constatarea că, avînd laturi atît neurologice, cît și psihologice, scrisul de mînă este ca o fereastră către interacțiunea dintre minte și creier. O mulțime de structuri și circuite neurale sînt implicate în procesul de scriere, astfel că leziunile cerebrale lasă urme, iar scrisul unei persoane poate oferi indicii importante vizavi de modul și locul în care creierul acelei persoane arată disfuncționalitate.

Bolile și traumele cerebrale influențează multiple părți ale creierului și afectează diferite etape ale procesului scrierii: în general, disconectivitatea nefirească dintre litere, greșelile de ortografie și substituțiile între litere reflectă dificultăți la nivelul cortexului cerebral și al comunicării dintre cele două emisfere. Tremurăturile, spațierea literelor, mișcările involuntare, formele dizarmonice și stilul copilăresc arată probleme grave fie la centrii superiori, fie subcortical, în sistemul limbic, ganglionii bazali, trunchiul cerebral ori în cerebel. De exemplu, boala lui Parkinson, care afectează ganglionii bazali, provoacă akinezie, pierderea reflexelor posturale, tremor, rigiditate și mișcări involuntare, care, însumate, duc la un scris tremurat și, frecvent, foarte mic (micrografie). Controlul motor fin mai poate fi alterat de boli ale centrilor cerebrali superiori: un AVC (care restricționează hrănirea cu sînge în diverse arii), paralizia cerebrală (în care celulele corticale se atrofiază), dislexia (în care e afectat girusul angular stîng), scleroza multiplă (în care apar leziuni cerebrale prin demielinizare), schizofrenia și epilepsia.

Acest din urmă exemplu se leagă într-un mod foarte interesant de consecințele asupra comportamentului general, nu numai asupra scrisului, pe care le are o procedură folosită în trecut de neurochirurgi pentru a rări crizele epileptice (în prezent se folosesc substanțe medicamentoase): incizarea unei structuri numite corp calos – puntea dintre cele două emisfere, care permite comunicarea dintre ele. Astfel de pacienți (split-brained, cu creierul divizat) au fost studiați în anii ’60 și ’70 de Roger Sperry (laureat al Premiului Nobel, în 1981, pentru descoperirile sale) și Michael Gazzaniga. Experimentele lor au inspirat întrebări filozofice asupra sinelui, întrebarea fundamentală – „Dacă divizezi creierul, divizezi sinele?” – fiind alimentată de observarea unor comportamente bizare după calosotomie. De exemplu, o pacientă purta cîte trei rînduri de îmbrăcăminte, suprapuse, pentru că fiecare mînă alegea altceva din dulap; la supermarket petrecea două sau trei ore în fața rafturilor pentru că, deși știa ce vrea, dacă întindea mîna dreaptă după un produs, mîna stîngă intervenea și urma un fel de luptă; o mînă întindea banii casierei, cealaltă îi înșfăca la loc; una deschidea ușa, cealaltă i-o trîntea în față; cele două mîini se luptau și la citit, una dintre ele întorcînd mereu pagina înainte de vreme. Într-un alt caz, un pacient își îmbrățișa soția cu o mînă și o respingea cu cealaltă. 

Întorcîndu-ne acum la Seifer, acesta arată că scrisul unor astfel de persoane are „diviziuni” aritmice, în sensul unor opriri și reluări nenaturale, care se văd atît între litere cît și în interiorul uneia. Frecvent se constată o lipsă de aliniere între litere sau grupuri de litere. Alte mostre ilustrează consecințele asupra scrisului ale afectării cerebrale prin împușcare, scleroză multiplă, tumoră și schizofrenie. Scrisul unei paciente schizofrenice, spre exemplu, apare dezordonat, fragmentat, cu bucle bizare și distorsiuni în mărimea literelor, care se corelează, psihologic, cu tensiunea și izbucnirile ei emoționale, cu ideile ei ciudate, iar neurofiziologic, cu dezechilibrul neurotransmițătorilor în circuitul cortical-subcortical-cerebelar-motor. 

Psihologii, psihiatrii și neuro-psihiatrii sînt tot mai interesați de ceea ce poate scrisul de mînă să dezvăluie despre starea de boală sau anormalitate. În volumul Handwriting Analysis (1980), Karen K. Amend și Mary Stansbury Ruiz arată că, dacă, în trecut, medicii arătau interes mai ales față de consecințele tulburărilor emoționale și mentale asupra scrisului, în prezent există teste grafologice cu ajutorul cărora se diferențiază diverse boli una de cealaltă: paralizia cerebrală de boala lui Parkinson, de exemplu; sau sclerozarea arterelor care duc la creier de sclerozarea celor care duc la inimă. Analiza grafologică poate distinge pe omul care suferă de artrită de cel care are hipertensiune. Tot în scrisul de mînă lasă urme tuberculoza, cancerul, unele psihoze, alcoolismul. Dependența de droguri, așijderea: șeful Departamentului de chirurgie de la Spitalul Johns Hopkins din Baltimore, Maryland, William Stewart Halsted, cunoscut pentru rezidențiatul draconic de sub conducerea sa, datora cocainei capacitatea de a nu dormi perioade îndelungate; un raport academic din 1885 arată un scris „atît de confuz și frenetic” încît trebuie să se fi datorat drogului, spune Matthew Walker în cartea sa, Despre somn(2018). Ca să concluzionăm: scrisul nostru trece prin faze de dezvoltare odată cu noi; copilăresc la început, se maturizează pe măsură ce creștem, apoi suferă transformări și se dezintegrează odată cu personalitatea noastră și cu schimbările aduse de vîrstă și boli.

Așa cum spuneam în articolul meu precedent din Dilema veche, grafologia este considerată, în mare parte, o pseudoștiință. Dar cîștigă tot mai mult teren în Statele Unite și își croiește drum spre colegii și universități. În Europa, în schimb, face parte din programa de studiu a facultăților de psihologie din universitățile din Franța, Germania și Elveția, încă de la începutul secolului al XIX-lea. În prezent, ea se dovedește indispensabilă peste tot, cel puțin în criminologie, unde, cu ajutorul ei, se verifică validitatea unor documente sau semnături, se incriminează sau se dezincriminează un suspect, se determină oficial cine, ce și cum a scris. Avîndu-și motivația în minte și realizarea în interacțiunea creier-mînă, grafologia nu e infailibilă, însă datele obiective continuă să se adune. Iar eu voi continua seria de articole dedicate scrisului de mînă, din noi perspective.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.