Cînd limba nu are sunete (II)
Septembrie 1880. La Milano, în Italia, are loc al doilea Congres Internațional pentru Educația Surzilor, la care participă 165 de delegați din diferite țări europene plus Statele Unite ale Americii. Dintre ei, doar unul este surd. Proclamînd superioritatea vorbirii față de semnalizare, adunarea de vorbitori se arată îngrijorată de faptul că folosirea semnelor e vătămătoare articulării cuvintelor și clarității ideilor, drept care adoptă o rezoluție care, printre altele, prevede ca, în școlile pentru hipoacuzici, metoda de instruire să fie cea exclusiv orală. Ca urmare, limbajele semnelor, izvorîte spontan în comunitățile de utilizatori din nevoia de comunicare, sînt interzise în școlile speciale, elevii prinși semnalizînd sînt pedepsiți, profesorii surzi devin șomeri. În schimb, arătîndu-le cum să-și rotunjească buzele și să țină limba, profesorii vorbitori încearcă din răsputeri să-i determine pe elevi să înceapă să pronunțe corect.
1995, Washington D.C. Aici se află Colegiul Gallaudet, ridicat pe opt mii de metri pătrați de teren donat, în 1856, de Amos Kendall, pe atunci director general al Poștei americane, în vederea construirii unei școli-internat pentru doisprezece copii surzi și șase orbi. Proaspăt absolvent de filologie engleză și neștiind nimic despre limbajul semnelor, William Stokoe descinde în instituție cu misiunea de a preda literatură medievală. Din fericire pentru elevii de aici, directorul decisese să îndulcească rezoluția de la Milano (căreia doar SUA și Marea Britanie i se opuseseră, fără succes) și să permită semnalizarea între tineri, deși instruirea era oralistă. Astfel că, atunci cînd dă cu ochii de acest fenomen, Stokoe are o intuiție formidabilă: semnele reprezintă elemente autentice de limbă, nu doar imitații rudimentare.
Petrecîndu-și următorii ani nu doar predînd, ci și învățînd de la propriii elevi, în 1960 publică un studiu detaliat despre structura limbajului semnalizat american (ASL), apoi, patru ani mai tîrziu, e coautorul unui dicționar alcătuit pe principii lingvistice. El arată că semnul poate fi considerat echivalent pentru morfem (cuvînt, pentru publicul larg) și că, la fel ca acesta din urmă, care este alcătuit din subunități numite foneme (sunete, pentru publicul larg), semnul poate fi descompus în unități mai mici, pe care le numește chereme (de la grecescul cheir, „mînă”); cherologia își găsește echivalentul în fonologie (ca științe care studiază distribuția sau modul de combinare a acestor subunități).
Semnul este o combinație de aspecte: configurația palmei, locul anume al articulării semnului în spațiu și mișcarea. Diferența de mediu (sonor, respectiv vizual) imprimă vorbirii caracter de secvențialitate (putem articula sunete numai unul după altul), iar semnalizării caracter de simultaneitate – analiza semnului nu poate fi segmentată temporal, trebuie să fie aspectuală. La fel ca în cazul vocalelor și consoanelor, care nu transmit sens luate separat, ci doar combinate unele cu altele, semnificația unui semn nu stă nici în configurația palmei, nici în mișcare, nici în loc, ci în combinația lor unică.
Stokoe dezvoltă (împreună cu Carl Croneberg și Dorothy Casterline) un sistem de notare care azi îi poartă numele, făcînd pentru ASL ceea ce marii lingviști americani ai începutului de secol XX (Boas, Sapir, Bloomfield) au făcut pentru multe limbi amerindiene, aflate doar în stadiu oral: fixarea, în scris, a sistemului lingvistic. Aspectele menționate mai sus sînt notate prescurtat dez (de la designation – configurația palmei), tab (de la tabulation – localizarea), sig (de la signation – mișcarea). Un al patrulea aspect, orientarea palmei, va fi adăugat mai tîrziu.
Fiecare aspect este apoi examinat minuțios, descris și codificat printr-un simbol propriu. De exemplu, în spațiul din jurul trupului semnalizatorului (tab), Stokoe identifică șase locuri de articulare aflate deasupra umerilor – fața (întreagă) ○, partea de sus a feței sau sprîncenele⁔, mijlocul feței ◦, partea de jos a fețeiﮟ , obraz ), gît – dar mai există și altele (trunchi, cot, etc.) Mișcarea (sig) este foarte complexă, avînd în vedere planurile vertical (sus ˄, jos ˅, de sus în jos ̴ ) și orizontal (stînga <, dreapta >, la dreapta și la stînga Ζ), dar și direcția (spre ┬, dinspre ┬, înainte și înapoi ꟾ) etc. Ordinea notării este tab, dez, sig: în articolul din numărul trecut, imaginea care ilustra noțiunea de mama se notează ͜ 5x , ceea ce înseamnă că semnul se face la bărbie (tab – locul), cu palma răsfirată (dez – configurația palmei), cu degetul mare atingînd bărbia (sig – mișcarea).
Aspectele pot fi descrise doar în termeni contrastivi, exact la fel ca sunetele (de exemplu, vocala a diferă de i pentru că prima e deschisă, iar a doua e închisă etc.). Schimbarea unui aspect duce la modificarea sensului semnului. De pildă, mișcarea: dacă îți lipești palmele una de alta, la o oarecare distanță de corp, sub ochi, apoi le deschizi și le închizi la loc, ai semnalizat substantivul carte. Dacă nu faci ambele mișcări, ci doar una, ai semnalizat deschide carte (palme inițial închise apoi deschise) sau închide carte (invers). Sau locul: pumnul strîns mișcat lîngă bărbie înseamnă înghețată, lîngă frunte înseamnă Suedia, iar lîngă piept înseamnă scuze.
În engleză, ordinea fixă a cuvintelor în sintaxă arată cine face ce și cui: piatra lovește mașina. În ASL, semnalizatorul arată către un anume loc în spațiu în timp ce comunică un substantiv, legînd astfel cuvîntul piatra cu acel loc, apoi mută semnul verbului lovește de la locul pietrei către cel al mașinii, ca să arate că piatra lovește mașina. Mișcarea se va face invers în cazul în care mașina lovește piatra.
Închei aici această prezentare extrem de schematică a sistemului de notare Stokoe (aveți în imagine o pagină a dicționarului său), spunînd că eforturile acestui lingvist au dus la schimbarea percepției generale a publicului care punea în mod naiv semnul egalității între absența vorbirii și absența limbii. Limba este o realitate psihologică, așa cum preciza Saussure cu mai mult de un secol în urmă, iar capacitatea de comunicare simbolică predatează vorbirea și/sau semnalizarea. Prin fixarea în scris a ASL și recunoașterea acesteia ca limbă naturală, Stokoe a dat comunității care o folosește o identitate, o cultură, deci o voce (paradoxal și metaforic). Decedat în 2000, la vîrsta de 80 de ani, a apucat să vadă felul profund în care a schimbat educația copiilor hipoacuzici în școlile speciale.
Între timp, Colegiul Gallaudet a devenit universitate, mai precis în 1986, cînd președintele Ronald Reagan a semnat Legea Educației pentru Surzi. Abraham Lincoln, în 1864, este cel care a semnat legea înaintată de Congres prin care instituția a fost autorizată să instruiască și să ofere diplome. Primii absolvenți au avut diplome semnate de președintele Ulysses Grant, iar obiceiul ca însuși președintele aflat în funcție să semneze aceste acte s-a păstrat și continuă și azi.
Universitatea Gallaudet oferă programe de licență în 40 de specializări, masterate în diverse domenii și chiar studii doctorale, prin care se recunoaște importanța contribuției la societate pe care absolut fiecare ființă umană o poate aduce. Dar nu e singura de acest fel în Statele Unite ori în lume: World Deaf Directory conține nume și link-uri ale instituțiilor de pe toate continentele care au programe, de diverse niveluri, adresate comunităților de persoane cu probleme de auz. Din păcate, numele României nu figurează pe listă. De limbajul semnelor românesc și situația de la noi mă voi ocupa, însă, altă dată. Pînă atunci, țin palma vertical, cu degetele lipite, și o mișc lateral.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.