Cele mai temute boli din lume

„N-aș lăsa un om cu probleme psihice să lucreze la mine” e cea mai discutată frază din spațiul public în ultima vreme. Tocmai ce publicasem în Dilema Veche un nou articol din seria Cupluri accentuate în literatură și film, de data aceasta despre Blanche Dubois din Un tramvai numit dorință, și făcusem un ocol prin istoricul noțiunii de boală psihică, o investigare a rațiunii din spatele clasificării afecțiunilor psihice, cînd  iată, mai e loc de cîteva rînduri. Ca psihiatru, nu pot să spun că afirmația mă ia complet prin surprindere, că nu m-am mai întîlnit cu astfel de temeri, pentru că de temere e vorba în spatele acestui refuz, și într-un fel le găsesc firești sau măcar pot să tratez cu ele după ce le dezamorsez. Ne temem de tot ce e diferit, de tot ce ne pune în dificultate, iar mai recent de tot ceea ce ne amenință bunăstarea și profitul afacerilor sau rentabilitatea imaginii publice. Am constatat și eu, odată cu vîrsta, că orice poate fi taxat, va fi folosit pentru a taxa, orice vulnerabilitate, orice defect real sau imaginar. Acum doar cîteva decenii a fost vorba de „originea nesănătoasă”, de orientarea politică, de alegerile sexuale, discriminare masivă care continuă uluitor și în vremurile noastre, urmează apoi regiunea din care vii, felul în care vorbești, echipa de fotbal cu care ții. Să fie vorba cu adevărat de epoca post-adevărului? 

Din păcate România a deținut și tristul renume al celei mai brutale dictaturi din Europa de Est (poate locul 2, după Albania lui Enver Hoxha), un regim opresiv în care statistic jumătate din populație a făcut poliție politică, estetică sau morală cu cealaltă jumătate. Așa că, odată eliberată de sub dictatură, iarăși în cel mai violent mod cu putință, România și-a pus în fruntea libertăților obținute cu multă suferință, libertatea de exprimare.  Ceea ce a adus rapid la lejeritatea în exprimare, apoi la neglijență în exprimare și mai apoi, undeva aiurea, pe cîmpii.

Îmi amintesc din anii `90 pofta de a vorbi, de a înjura, de a mușca parcă din cuvinte interzise. Repede, repejor, cuvintele au fost reluate în posesie, vocabularul s-a lărgit cît și-a permis fiecare din punct de vedere cognitiv și cît i-au fost nevoile, s-au dat la liber, cuvintele au fost pentru toată lumea. Noțiunile sau conceptele care susțin termenii, precum niște resorturi elastice, rămîn undeva în spate, printre perdele de fum, imposibil de apucat din zbor, din auzite, de la televizor, din interminabilele dezbateri televizate despre orice subiect din lumea aceasta. 

Ne aducem aminte în acest sens de pionieratul OTV, discuțiile de bucătărie, în care oricine putea să spună orice și tocmai acesta devenea deliciul spectatorilor, de prea multe ori însă cu un aer straniu sau paranormal, care mai degrabă îți îngheța sufletul decît să te facă să rîzi, într-un fel - tribuna din Hyde Park televizată în limba română. Postul a fost urmat îndeaproape de puzderia de televiziuni locale din anii 2000, apoi toate celalte posturi au pus tot mai jos ștacheta într-un peisaj media atît de puțin stimulant intelectual, încît primul care ațipește în fața televizorului e chiar CNA-ul.

Recent a fost zgîlțîit de cot de societatea civilă. M-am bucurat să văd reacția civică atît de promptă. E nevoie de un pic mai multă fermitate atunci cînd discursurile persoanelor publice o iau razna. Într-un eseu despre aparatul lui Foucault, Giorgio Agamben scrie tare frumos în întroducere – „terminologia e momentul poetic al gîndirii filosofice”. Raportat la gîndirea uzuală aș spune că alegerea termenilor sau cuvintele e un punct fragil de conectare cu celălalt. Și un lung prilej de erori.

Dar așa cum știm din psihanaliza nici o proiecție nu e întîmplătoare, nici un act manqué nu e pur și simplu o eroare de hazard, cam în aceeași ideea pe care o dezvolta și Husserl – conștiința e întotdeauna intențională, ea se atașează de obiectul ei ca printr-un fir în tensiune, iar în spatele acestor motoare aparent matematice stau propriile emoții și sentimente. 

Multă, multă vreme boala psihică a fost egală cu absența rațiunii. Și multă, multă vreme boala psihică nu a fost o tulburare de sănătate. Ea a fost cîndva în sfera de interes științifică, apoi prin reculul înregistrat de Evul Mediu boala mintală a fost asimilată vrăjitoriei, forțelor oculte, ea a fost sursa de dezordine laică și motivul pedepselor cele mai crunte. 

Din punct de vedere al homeostaziei corpului social, schimbarea statutului afecțiunilor psihice nu a venit pur și simplu, pentru că oamenii de plictisiseră de un cuvînt și au inventat altul de pus în loc. Statutul de boală, de problemă de sănătate, a fost reintrodus în accepțiunea publică de abia spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, iar acest lucru vine simultan cu perspectiva și achiziția terapeutică. Mai departe, ca semnificație profundă, acest fapt istoric fără o dată punctuală înseamnă un prag ferm, care nu va mai fi niciodată trecut înapoi, o distincție netă între „starea de iraționalitate intratabilă“ și „starea medicală tratabilă“, ducînd practic, prin eforturile uneori temerare, alteori de-a dreptul barbare, la dispariția aproape totală a primei categorii sau măcar a îngrădirii ei într-un spațiu foarte strîmt.  

Tocmai această limită de hotar între tratabil și intratabil, ca scop uman și umanist – efort, încăpățînare, bunătate samariteană, sacrificiu, interes financiar, curiozitate diabolică, substituire Divinității, producere a Supraomului, să-i spunem oricum și toate la un loc, a atras automat (sau a readus pe baze științifice) noțiunea și implicit odiosul apelativ de „boală/bolnav mintal(ă)“, mai tîrziu rafinată în suferință psihică, mai tîrziu distilată în afecțiune psihică, mai recent în tulburare mintală. Nici acest termen nu-mi place prea mult deoarece nu reflectă automat aspectul tranzitoriu al unei tulburări, deși pe de altă parte are darul de a stabili relații mai intime cu ideea de normalitate – ceva ce s-a tulburat, dar nu s-a stricat/distrus irevocabil. 

De asta a avut un rost să fac apel la eleganța analitică a lui Agamben – deci, despre ce vorbim cînd vorbim despre boala psihică? Ca psihiatru mă interesează subiectul, ca om, ființă biologică vulnerabilă ca oricare alta, mă atrage cu totul. Vorbele aruncate aiurea, cu rea intenție sau comentariile gratuite nu mă mai fac să tresar chiar atît de tare cum mă făceau acum aproape douăzeci de ani, cînd dădeam efectiv cu nasul de mediul psihiatric. Am văzut și situații inverse, vănători eșuate de vrăjitoare, acuzații lansate din ignoranță sau răutate. Termenii discuției, cu atît mai mult cînd vorbim despre integritatea discernămîntului și a conștiinței, sînt supuși unei interpetări emoționale puternice, nimic de speriat în asta, contează foarte mult contextul intervenției, momentul, locul, felul și insistența cu care e condus discursul într-o anumită direcție. 

Boala psihică e un teritoriu incert și vast, e o maree care își împarte plaje largi cu normalitate, într-un du-te-vino greu de înțeles de la un timp la altul, de la o cultură la alta, ea are un cuprins heterogen, de la sindroamele organice de nedevoltare mintală pînă la frica de păianjeni, de la pygmalionism pînă la sindromul Tourette. Care dintre aceste boli ne sperie cel mai mult? Pentru că voiam să ajung aici – nu neapărat tulburările cu halucinații, deliruri și suspendarea capacității de testare a realității (stări psihotice) sînt cele mai disfuncționale sau dureroase pentru cel care le poartă.

Am fost atît de emoționat cînd Elfriede Jelinek a vorbit în public despre anixetatea socială care a împiedicat-o inclusiv să meargă să-și ridice mult rîvnitul premiu Nobel, încît aproape că am plăcut-o și ca scriitoare, era primul om care dădea formă prin cuvinte unei întunecate și tăcute probleme cu care mă confruntam și eu, poate într-o formă atenuată (sau poate am fost mai mult forțat decît scriitoarea austriacă să mă lupt cu această condiție și să mi-o îngrădesc). În același eseu în care se ocupă de misteriosul aparat al lui Foucault, Agambem ajunge la expresia lui practică din Italia anilor 2000, acel telefonino (mobil) care îi acaparează pe indivizi, îi face să contribuie cu ființa lor la acest sistem de comunicare, parte din marele sistem al uniformizării și depersonalizării. Desigur Agamben nu face decît să-l urmeze pe Foucault în analiza distribuției puterii sociale, să decanteze în detaliu raporturile dintre bios și zôe, întotdeauna defavorabile celei din urmă, cel puțin din punctul de vedere al acestei filosofii postructuraliste.

Astăzi cam tot ceee ca înseamnă discurs științific valid duce, fără să afirme explice, la imposibilitatea de contur și de sens al lui zôe în afara lui bios, a vieții biologice ca atare în anarhie față de viața biopolitică pentru că însăși realizarea potențialului biologic individual se face prin conectare la întregul sumei tuturor maselor neuronale care se găsesc în viața în acest moment pe pămînt. Adică la toți, toți oamenii. 

Lisa Feldman Barret în „7 lecții și jumătate despre creier” sau John T. Caccioppo și William Patrick în „Singurătate” sînt unii dintre autorii care fac cîte o pledoarie impresionantă pentru aceste ipoteze de lucru științific. Într-un fel mai complicat și mai aproape de rezultatul brut al cercetării fundamentale o face și Damasssio. Nu e decît o direcție de studiu a unui fapt pe care îl intuiam cu toții odată cu digitalizarea și conectarea locuitorilor planetei în aceste atît de detestabile rețele sociale. Satul global al lui Marshall Mc Luhan caută o temelie biologică pentru a sta în picioare. Nu mai putem rămîne singuri. E mai mult o nevoie decît o dorință. Și cît de frumos o spune Lisa Feldman Barret – „cea mai nefericire pentru un creier este un al creier, dar cea mai mare fericire pentru un creier este tot un alt creier”. 

În această lume a contactelor, a succesului prin accesul la informație, a negocierii standardelor a relativizării faptului prin interacțiunea umană, anxietatea socială (denumită și fobie) mi se pare cea mai dureroasă condiție lucidă de nefuncționare, de eșec în viață și, fatalmente, de ruinare a sănătății biologice. În condițiile în care imaginea aduce like-uri și interes, oportunități de carieră sau sentimentale, dismorfobia, teama de defecte imaginare ale propriului corp, e sursa unei torturi sporite. Totuși niciuna dintre aceste condiții nu au nimic de a face cu pierderea discernămîntului și, evident, nici cu cea mai subtilă alterare a capacității de a judeca. 

Într-unul dintre studiile citate de Cappaccio și Patrick în demersul lor sistematic pentru empatie și bunătate, se discută diferența dintre singurătatea aparentă și sentimentul de însigurarea care se proiectează în aceeași arie cerebrală unde se proiectează și durerea fizică. 

Anxietatea socială are un spectru larg, un continuum de variații, de la neplăcerea de a fi în public, de a relaționa sau de a fi departe de casă pînă la completa incapacitatea de părăsi adăpostul. Spre deosebire de condițiile de spectru schizoid, dorința de a fi cu ceilalți e prezentă, chiar arzătoare, de aici și marea suferință. Să spunem că așezarea în fața unui terminal de rețea, întîlnirile online de după pandemie ar putea fi o rezolvare parțială. Dar sentimentul de izolare și nefericire se păstrează. Pot aceste lucruri să te facă să nu-ți faci treaba cum trebuie? 

Fobiile de insecte, de înălțime, de ace sau de apă, teama de germeni, obsesionalitatea, depresiile minore sau subclinice, dar și episoadele constituite în forme ușoare sau medii, distimia, tulburarea de adaptare, anxietatea, tulburările de personalitate evitante, anxioase sau dependente, iată doar cîteva dintre posibilile deviații ale experienței comune, comete sau stele arse care plutesc în marea galaxie a tulburărilor psihice, în care conștiința este permament lucidă, discernămîntul păstrat integral iar funcțiile cognitive sînt în parametrii optimi. Și totuși fiecare e o sursă de suferință, de efort suplimentar pentru a rămîne în pas cu ceilalți, de a-ți duce mai departe viața. 

E adevărat că nu ați lucra cu o persoană cu afecțiuni psihice? Sinceritatea va fi apreciată în mod deosebit.

Augustin Cupşa este psihiatru şi scriitor.