Ce înseamnă apărarea Europei?

9 martie 2022 La fața timpului

Imediat după ce Rusia a atacat Ucraina, Guvernul sloven și-a declarat disponibilitatea de a primi mii de refugiați ucraineni. Ca cetățean sloven, am fost mîndru, dar și rușinat.

Cînd Afganistanul a căzut în mîinile talibanilor, cu șase luni în urmă, același guvern a refuzat să primească refugiați afgani, susținînd că aceștia ar trebui să rămînă acasă și să lupte. Iar cu cîteva luni în urmă, cînd mii de refugiați – în mare parte kurzi irakieni – au încercat să intre în Polonia dinspre Belarus, Guvernul sloven a oferit ajutor militar, pentru a susține Polonia în efortul ei nedemn de respingere a refugiaților, pretinzînd că Europa e asediată.

Pe întinsul acestei regiuni au apărut două specii de refugiați. Un tweet al Guvernului sloven din 25 februarie explica această distincție: „Refugiații din Ucraina vin dintr-un mediu complet diferit din punct de vedere cultural, religios și istoric de mediul din care provin refugiații afgani”. După un val de proteste, tweet-ul a fost șters rapid, dar adevărul obscen fusese deja spus: Europa trebuie să se apere de non-Europa.

Această abordare va fi catastrofală pentru Europa, în contextul actualei lupte globale pentru influență geopolitică. Mass-media și elitele noastre definesc această luptă ca pe un conflict între o sferă „liberală” occidentală și o sferă „eurasiatică” rusă, ignorînd grupul mult mai vast al țărilor – din America Latină, Orientul Mijlociu, Africa și Asia de Sud-Est – care sînt cu ochii pe noi.

Nici chiar China nu e pregătită să susțină integral Rusia, deși are propriile ei planuri. Într-un mesaj adresat conducătorului nord-coreean Kim Jong-un, la o zi după începerea invaziei ruse în Ucraina, președintele chinez Xi Jinping a spus că, „date fiind noile circumstanțe”, China e pregătită să dezvolte relații de prietenie și colaborare cu Coreea de Nord. Există temeri potrivit cărora China se va folosi de „noile circumstanțe” pentru a „elibera” Taiwanul.

Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze acum e faptul că radicalizarea pe care o observăm, cel mai pregnant la președintele rus Vladimir Putin, nu e doar retorică. Mulți liberali de stînga, convinși că ambele tabere sînt conștiente că nu și-ar putea permite un război deplin, au crezut că Putin blufează, atunci cînd a trimis trupe la granița ucraineană. Chiar și atunci cînd Putin a descris guvernul președintelui ucrainean Volodimir Zelenski ca pe „o bandă de narcomani și neonaziști”, mulți s-au așteptat ca Rusia să ocupe doar cele două „republici populare” deja desprinse și controlate de separatiștii ruși susținuți de Kremlin – sau, cel mult, să-și extindă ocupația asupra întregii regiuni Donbas din estul Ucrainei.

Iar acum, cei care se autodefinesc „de stînga” (eu nu-i consider astfel) condamnă Occidentul pentru faptul că președintele SUA Joe Biden a avut dreptate cu privire la intențiile lui Putin. Argumentul este binecunoscut: NATO a împresurat treptat Rusia, provocînd „revoluții colorate” în statele din vecinătatea acesteia și ignorînd temerile legitime ale unei țări care a fost atacată dinspre Vest în secolul trecut.

Desigur, aici se află un sîmbure de adevăr. Dar a spune numai asta echivalează cu a-l legitima pe Hitler prin injustețea Tratatului de la Versailles. Mai rău, acest argument recunoaște că marile puteri au dreptul la sfere de influență pe care toți ceilalți trebuie să le respecte, de dragul stabilității globale.

Concepția lui Putin potrivit căreia relațiile internaționale sînt o competiție între marile puteri e reflectată de declarația sa făcută în mai multe rînduri, prin care spune că nu are altă opțiune în afară de intervenția militară în Ucraina.

Ivan Ilin

E oare adevărat? Este fascismul ucrainean cu adevărat o problemă? Această întrebare ar trebui adresată Rusiei lui Putin. Reperul intelectual al lui Putin e Ivan Ilin, ale cărui opere sînt retipărite și distribuite aparatcicilor de stat și recruților militari. După ce a fost expulzat din Uniunea Sovietică la începutul anilor 1920, Ilin a devenit susținătorul unei versiuni rusești a fascismului: statul e văzut ca o comunitate organică condusă de un monarh paternalist, în care libertatea își știe bine locul. Pentru Ilin (și pentru Putin), sensul votului nu este de a legitima sau alege un conducător, ci de a exprima susținerea colectivă pentru acesta.

Aleksandr Dugin

Aleksandr Dugin, filozoful de curte al lui Putin, îi calcă lui Ilin pe urme, adăugînd un ornament postmodern de relativism istoric:

„[…] fiecare așa-numit adevăr este o chestiune de credință. Așa că noi credem în ceea ce facem, credem în ceea ce spunem. Și acesta este singurul mod de a defini adevărul. Așadar, noi avem propriul nostru adevăr rusesc, special, pe care trebuie să-l acceptați. Dacă Statele Unite nu vor să înceapă un război, trebuie să recunoașteți că Statele Unite nu mai sînt unicul stăpîn. Și, pe fondul situației din Siria și din Ucraina, Rusia spune «Nu, voi nu mai sînteți șeful». Întrebarea e cine conduce lumea. Numai războiul poate decide cu adevărat.”

Dar cum rămîne cu oamenii din Siria și din Ucraina? Pot și ei să-și aleagă propriul adevăr sau sînt doar un teren de luptă pentru conducători veleitari ai lumii?

Ideea că fiecare „mod de viață” are propriul său adevăr este ceea ce îl face pe Putin plăcut în ochii populiștilor de extremă dreapta, precum fostul președinte american Donald Trump, care a salutat invadarea Ucrainei de către Rusia ca fiind acțiunea unui geniu. Iar sentimentul e reciproc: atunci cînd Putin vorbește despre „denazificarea” Ucrainei, trebuie să ne amintim de susținerea sa pentru „Adunarea Națională” a lui Marine le Pen, pentru „Liga Nordului” a lui Matteo Salvini și pentru alte mișcări neofasciste actuale.

„Adevărul rusesc” e doar un mit convenabil care justifică viziunea imperială a lui Putin. Iar cea mai bună cale de a-l combate e, pentru Europa, să construiască punți către țările emergente și în curs de dezvoltare – multe dintre ele avînd lungi liste de doleanțe întemeiate cu privire la colonizarea și exploatarea occidentală. „Să apărăm Europa” nu e suficient. Adevărata sarcină este să convingem alte țări că Occidentul le poate oferi posibilități mai bune decît Rusia și China. Și singura cale de a reuși acest lucru este să ne schimbăm noi înșine, stîrpind din rădăcini neocolonialismul, chiar și atunci cînd ni se înfățișează sub forma ajutorului umanitar.

Sîntem gata să dovedim că, apărînd Europa, luptăm pentru pace pretutindeni în lume? Refuzul nostru rușinos de a-i trata pe refugiați în mod egal trimite întregii lumi un cu totul alt mesaj.

Slavoj Žižek, profesor de Filozofie la European Graduate School, este directorul internațional al Birkbeck Institute for the Humanities la Universitatea din Londra și autorul volumului The Sublime Object of Ideology (Verso Books, 1989).

traducere de Matei PLEȘU