Capitalismul de stat

Contrar tuturor trimiterilor la mămăliga ce nu explodează, noi, românii, avem o reactivitate permanentă și destul de intensă la ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Ne dorim binele individual și social cu o ardoare pe care, probabil, foarte puține națiuni o au. Din această cauză, bucuriile și dezamăgirile, dar mai ales dezamăgirile sînt trăite la cote înalte. Una dintre aceste dezamăgiri este sentimentul că stăm pe loc. Dacă ar fi să asemuiesc cu ceva economia și societatea noastră, le-aș asemui cu o bicicletă căreia i s-a luat lanțul. Se pedalează din greu, se transpiră din greu, dar peisajul din jurul nostru este același, practic nu se întîmplă nimic, cu toate sforțările noastre și cu tot interesul pe care îl acordăm efortului în sine. Pur și simplu, bicicleta fără lanț se încăpățînează să stea pe loc.

Teoria conspirației spune că bicicletei noastre i s-a furat lanțul în mod intenționat de către un mecanic iscusit din exterior, care știe ce potențial de pedalare putem avea. Este posibil așa ceva, dar nu vom insista asupra subiectului, lăsîndu-i pe cei care iubesc asemenea teorii să le întoarcă pe toate fețele. Noi vom discuta azi despre realitate, vorbind despre fapte la vedere, cu argumente raționale. Vom discuta, deci, despre statul român și despre poziția sa în societatea românească, pentru că de fapt aceasta ni se pare a fi problema fundamentală. De aici trebuie început. Eu cred că lanțul de la bicicleta noastră a fost furat de către statul român. Dezbaterea este importantă pentru că între stat, modul său de acțiune și prosperitatea și libertatea cetățenilor există o strînsă legătură. Nu orice stat permite prosperitatea cetățenilor săi, iar libertatea nu există pe fondul unui stat eșuat, rău și care se afundă în sărăcie și îndatorare. Dacă ar fi să judecăm după măsura în care statul se amestecă toxic în viața noastră, am putea spune că România de azi, pur și simplu, nu este o țară democratică.

De fiecare dată cînd cineva mă întreabă ce cred despre stat și despre rolul său în economie (subiect mult discutat și disputat de către economiști și politicieni), aduc în discuție și explic interlocutorului meu ceea ce economiștii numesc paradoxul roții de rezervă. Așa după cum ghiciți, mica fabulă este despre o roată de rezervă care cade dintr-o mașină care circulă pe o autostradă. Așa cum se întîmplă, roata cade chiar în mijlocul drumului și probabilitatea este foarte mare ca nici unul dintre șoferii care circulă după mașina în cauză să nu oprească să dea roata la o parte și apoi să-și continue drumul. Motivul este acela că timpul necesar ocolirii roții din mijlocul drumului este mai scurt decît cel necesar pentru a opri mașina și a o da la o parte. Toată lumea, fiecare individ, gîndește în termeni de timp, de optim al acțiunii. Cu toate acestea, dacă toate mașinile ocolesc roata de rezervă, timpul socialmente necesar, pe ansamblu, care se consumă cu ocolirea este cu mult mai ridicat decît acela al opririi unei singure mașini pentru îndepărtarea roții. Paradoxul este că ceea ce cîștigă fiecare individ pierde societatea în ansamblu. Cum se rezolvă? Trebuie să existe cineva care să îndepărteze roata nu din altruism, ci din obligație. Acesta ar trebui să fie statul. El este chemat să supravegheze autostrada și să îndepărteze roata de rezervă pentru a economisi timpii pierduți cu ocolirea ei. Acesta este statul minimalist și „bun”, cel care supraveghează fără a se amesteca direct.

Sigur că noi, românii, am dat cuvîntului corupție înțelesuri multiple și greu de egalat. Cu toate acestea, ne-am obișnuit să vorbim și să atașăm României toate relele unor state greșit organizate. Dacă organizarea statală este eronată, aceasta produce aceleași efecte oriunde în lume. Atunci cînd este vorba despre stat și acțiunile sale, poate exista corupție în Tanzania, Namibia sau Franța. Am enumerat la întîmplare. Statul „rău”, extins și abuziv, se comportă la fel, pentru că lăcomia și hoția sînt caracteristici general umane, nu le-am inventat noi, românii. Un liberal, Milton Friedman, spunea că, dacă vom pune un guvern să administreze deșertul Sahara, vom descoperi după un interval de timp că acolo va lipsi nisipul. Da, un stat extins, corupt prin natura sa, poate să speculeze, să ascundă sau să vîndă pînă și nisipul din deșertul Sahara. Birocrația are tendința de a acapara mai multă putere și de a-și extinde obiceiurile urîte. Nu este de ajuns să critici birocrația. Pur și simplu, prin voință politică, aceasta trebuie retrasă de acolo de unde nu-i este locul. La noi nu s-a făcut nimic în acest sens: organizarea administrativă este tot cea din 1968, care permite preotului, primarului și milițianului să fie șefi peste oameni. Trăim un experiment unic din punct de vedere social. Tot ceea ce am reușit a fost crearea unui capitalism de stat, oligarhic, în care birocrați ciudați gestionează și distribuie aleatoriu sau după bunul plac al partidului resurse imense.

Vorbind despre stat, Ludwig von Mises arată că totul ține de o alegere: „Problema principală în luptele politice din zilele noastre este dacă societatea trebuie să fie organizată pe baza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie (capitalism, sistemul de piaţă) sau pe baza controlului public asupra mijloacelor de producţie (socialism, comunism, economie planificată). Capitalismul înseamnă libera întreprindere, suveranitatea consumatorilor în problemele economice şi suveranitatea alegătorilor în probleme politice. Socialismul înseamnă control guvernamental total asupra fiecărei sfere a vieţii individului şi supremaţia fără restricţii a guvernului în ceea ce priveşte capacitatea lui ca administrator central al managementului de producţie. Nu există nici un compromis posibil între aceste două sisteme. Contrar unei păreri greşite asupra unei căi de mijloc, nu este posibil un al treilea sistem, model al unei ordini sociale permanente. Cetăţenii trebuie să aleagă între capitalism şi socialism sau, aşa cum spun mulţi americani, între modul de viaţă american şi cel rusesc. Oricine care, în această controversă, ar fi de partea capitalismului trebuie să o facă în mod franc şi direct. Trebuie să acorde sprijin proprietăţii private şi liberei întreprinderi. Degeaba se mulţumeşte cineva cu atacarea unor măsuri menite să paveze drumul către socialism. Este inutil să lupţi împotriva fenomenului însoţitor, şi nu împotriva tendinţei către totalitarism. Este nefolositor să se insiste doar asupra criticării birocratismului.” (https://mises.ro/librarie/cumpara/birocratia/)

Cuvintele lui Mises sînt foarte aproape de România prezentului. Chiar dacă, declarativ, oamenii politici de la noi s-au pronunțat mereu pentru deschidere și economie de piață, în fapt nu au făcut mare lucru. La 30 de ani de la Revoluție, statul român este extins, hoț și destabilizator pentru chiar fundamentele libertății. Este extins în economie, dar și în administrație. Mulți, enorm de mulți oameni țin de stat (și nu vorbesc aici despre medici sau profesori, ca să fim înțeleși), modelul cetățeanului român fiind mai degrabă unul dependent de stat și nu independent în raport cu statul. Acest stat astfel gîndit asigură baza electorală a unui partid construit după aceleași principii: clientelismul, oligarhizarea și hoția. Se vorbește mult despre cum poate fi combătut PSD. Nu este de ajuns să cîștigi un rînd de alegeri. Dacă nu-i distrugi baza electorală, va reveni sub alt nume și altă înfățișare. Acesta este marele pariu al viitoarei guvernări: îndreptarea României spre capitalism, economie de piață și deschidere. Pînă acum, sporadicele guvernări din această zonă nu s-au deosebit cu nimic de cele feseniste. S-au mulțumit să gestioneze și să aloce arbitrar resurse. Poate și de aceea, ideea comună este că toate partidele sînt la fel. Percepția populară nu greșește, toate guvernările și toate partidele au fost la fel. Pare paradoxal, dar România încă nu s-a hotărît pe ce drum s-o apuce. Ne aflăm încă în dilema enunțată de către Mises.

Dacă într-o după-amiază senină, cum sînt cele pe care le trăim acum, mergi prin centrul orașului în care locuiesc și strigi „Domnule director!”, jumătate dintre cetățenii anoști din fața ta vor întoarce capul. Sînt directori la apă, canal, aer, pămînt, rîme, prefectură, primărie, ciori, consiliu județean. Tot ce mișcă sau nu mișcă are cel puțin doi sau trei directori și mai mulți, nenumărați șefi de servicii. Pe lîngă ei roiesc mai multe rude și cel puțin una sau două amante. Este incredibil cîte agenții, direcții, primării, instituții funcționează la noi. Aceasta este baza electorală a PSD – românul fudul care lucrează la stat. Cultivăm un respect medieval și fără sens față de funcționarul inutil, cu creion chimic la ureche. PSD și cei care îl conduc au amplificat această stare de lucruri. Acest partid este toxic pentru că toxică este organizarea statală pe care o apără. Așa cum bine sublinia și Mises, trebuie să ne hotărîm ce facem în România. Capitalismul de stat instaurat la noi este un nonsens. Revenim la socialism sau pur și simplu facem pași înainte spre lumea libertăților și a deschiderii? Altfel, baza electorală a unor asemenea partide vă rămîne, se va perpetua și va alimenta mereu visurile de putere infinită, dictatorială, ale oricărui nebun primitiv din nu știu ce colț al țării. Statul român trebuie să vină mai aproape de cetățean cu școala, drumul și spitalul și să fie îndepărtat din poziția de entitate care generează oligarhie, dependență și corupție.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.

Foto: wikimedia commons