Bocitoarele educației

Pe 13 septembrie a reînceput școala, după un an dificil, pentru părinți, elevi și profesori deopotrivă, un an în care perioadele de școală online au mai scos la iveală alte lacune ale sistemului de educație. De parcă n-ar fi fost deja prea multe. Dar școala a reînceput, cum începe în fiecare an, șontîc-șontîc, bătută cu tandrețe pe spate și încurajată cu multe discursuri frumoase, cu urări de bine care par a-i spune „Hai, că poți”, iar pe 13 septembrie elevii s-au întors în bănci. La fel s-au întors și reportajele și articolele despre starea precară a sistemului de educație – despre lipsa de profesori bine pregătiți, despre infrastructura precară, despre elevi nevoiți să meargă kilometri întregi pînă la școală, despre sărăcie și lipsa de acces a copiilor la educație. Se vor recircula, o perioadă, și statistici despre abandonul școlar sau rezultatele catastrofale ale educației în România. Și, chiar dacă lent, Titanicul, care a ajuns să fie educația în România, se va mai scufunda nițel și va privi, în timp ce ia apă la bord, spre acel colac care plutește undeva în derivă cu inscripția salutară „România educată”.

Este, într-adevăr, România avidă de educație? De 30 de ani încoace, starea educație în România este, mai degrabă, un continuu motiv de lamentare și de enervări decît o reală preocupare pentru îmbunătățire, iar principalul vinovat, înspre care toți arătăm cu degetul, este politicul. Pe de o parte, e de înțeles, dacă ne gîndim la toți incompetenții și la toate dezastrele pe care unii dintre miniștrii Educației le-au făcut, de-a lungul perindării lor, la cîrma ministerului.

Pe de alta, dincolo de problemele de sistem, via politic, starea precară a educației în România mai poate fi privită și dintr-un alt unghi – societatea în ansamblul ei.

Încurajează societatea în care trăim educația, mersul la școală? Teoretic, da, bineînțeles. Discursuri și inițiative brodate în jurul „rolulului” educației, importanței educației, toate traduse prin vorba „Dacă ai carte, ai parte”. Practic, însă, și într-un mod total ironic, societatea de azi apreciază, de fapt, fără să-și dea seama, mai degrabă înțelesul de bază al acestei vorbe – explicat de profesorul Vladimir Bogosavlievici, de la Colegiul Naţional „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, într-un articol pentru Adevărul. Potrivit acestuia, expresia, apărută în Transilvania, „făcea referire la cartea funciară care prevedea cine ce proprietate deţine. Se emitea o adeverinţă, care specifica suprafaţa deţinută şi termenii posesiei. Ţăranii, oameni mai simpli, i-au zis «carte» şi de aici s-a ajuns la «Ai carte, ai parte». Avînd «cartea» respectivă puteai demonstra dreptul de proprietate şi în sensul ăsta erai cineva”.

Cu alte cuvinte, „partea” n-avea nici o legătură cu educația, ci mai degrabă cu statutul financiar. Or, în România, sprijinim cu adevărat educația întru bunăstare materială sau mai degrabă alte rețete de succes, care n-au nimic de-a face cu școala? Cît de mult apreciem educația?

Din nou, teoretic, ne place să visăm că așa este. Practic, să ne uităm însă la cîteva cifre care revelează această sete a românilor de cultură.

În  2015, potrivit Eurostat, România se situa pe ultimul loc din Uniunea Europeană la consumul de produse culturale. În 2019, potrivit Barometrului de consum cultural, emis de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală, doar 22% din respondenți citesc săptămînal o carte sau un ziar în format tipărit. O altă cifră Eurostat ne spune, în 2020, că 93,5% din români nu cumpără nici o carte pe an (potrivit Deutsche Welle).

Bineînțeles, putem spune că este desuet azi să mai citești o carte tipărită, căci ne-am mutat cu totul pe acest Internet care a zdrobit obiceiul printului, devenit aproape burghez. Așadar, probabil că românii consumă cultură online.

Potrivit aceluiași Barometru de consum cultural, în 2019, în mediul online, 70% din respondenții care au declarat că folosesc Internetul au spus că îl folosesc în special pentru accesarea rețelelor de socializare, pentru vizionarea unor clipuri de divertisment sau pentru a asculta muzică (și mă îndoiesc că este vorba de un procent zdrobitor avid de muzică clasică). Mai puțin de un sfert dintre respondenți au declarat că au folosit Internetul pentru a citi cărți online sau pentru a urma cursuri. Cele mai scăzute procente din sondaj (12%) aparțin celor care au declarat că au folosit Internetul pentru a cumpăra cărți, bilete la teatru sau pentru a accesa site-uri pentru îmbunătățirea cunoștințelor generale. Pe scurt, dacă la cititul de cărți tipărite stăm prost, concluzia Barometrului la  capitolul „cultură online” este: „Internetul a fost utilizat îndeosebi pentru activități sociale și de divertisment, dar mai puțin pentru activități educative”.

Deci carte tipărită, nu prea, iar Internetul este folosit, mai degrabă, pentru divertisment facil.

Dar avem televiziuni! Cum stăm, așadar, cu consumul de cultură la televizor? Cum majoritatea românilor dețin măcar un televizor, ba chiar, potrivit Barometrului, 77% din gospodăriile din România au televizoare de ultima generație, televizoare cu ecran plat sau Smart TV-uri, poate că foamea noastră de cultură și educație ne-o potolim cu televizorul ultraperformant.

„Un procent ridicat de populație preferă să vadă filme și programe de divertisment, care cuprind și emisiunile de tip reality show. În ceea ce privește nivelul de satisfacție al oamenilor față de oferta de programe culturale, 17% s-au declarat foarte mulțumiți, 56% s-au declarat doar mulțumiți și doar 9% au fost nemulțumiți. În ceea ce privește ponderea acestor emisiuni, 42% consideră că nu sînt prea multe, iar 32% sînt indeciși.” Interesant este că, întrebați care sînt emisiunile culturale pe care le urmăresc, doar un mic procent dintre cei „mulțumiți” au știut să numească vreuna.

Și tocmai aceasta este și întrebarea pe care mi-a ridicat-o și mie acel procent de 73% mulțumiți și foarte mulțumiți: care sînt programele culturale care le ostoiesc într-atîta nevoia de cultură? Căci dacă ne uităm înspre produsele culturale oferite de televiziunile din România, vom avea nevoie de lupe ca să le găsim. Dacă pe vremuri existau destul de multe emisiuni de cultură generală, de tipul quiz-show, astăzi singura care a mai rămas în acest format de cultură-generală-ușor-digerabilă-pentru-mase este Cîștigă România, pe TVR 2. Vorbind despre Televiziunea națională, să nu uităm că aceasta și-a desființat în 2012 canalul dedicat excluziv culturii, pe motiv că „nu avea audiență”. Adică nu aducea bani. Și chiar dacă televiziunea publică este singura care mai are cîteva emisiuni culturale, acestea sînt mai degrabă de nișă, iar audiențele lor, din păcate, nu sar în tavan.

În rest, în afara televiziunii naționale, este jale. Și chiar dacă poți înțelege că o televiziune este o afacere, în clipa cînd după jurnalele unde se deplînge situația educației în România urmează emisiuni de divertisment de o calitate extrem de joasă, ipocrizia cam bate la ochi.

Bineînțeles, se invocă ideea că „publicul cere”. Dacă este adevărat, înseamnă că, de fapt, pentru români, educația și cultura nu contează. Dacă nu este adevărat, iar emisiunile de tip „bîlci” sînt băgate pe gît unui public care ajunge să le consume din inerție și comoditate, vorbim deja despre o afacere perversă care vizează doar cîștiguri facile, și nicidecum promovarea culturii.

Iar dacă vorbim despre promovare, care sînt figurile publice care defilează pe platourile televiziunilor? Sînt ele, în marea lor parte, oameni fini, erudiți și educați? Sau mai degrabă niște triste marionete, deghizate în politicieni certați aspru cu limba română sau în vedete drapate în vulgaritate, care joacă într-un spectacol grosier al inculturii crase?

Revenind, așadar, la tema acestui articol: este cu adevărat societatea românească avidă de cultură? Punem, într-adevăr, atît de mult preț pe educație precum pretindem că o facem? Sau, deși e de bonton să prețuim cultura, o facem mai degrabă din vîrful buzelor, căci la firul ierbii preferăm distracții ieftine pe moment și atît de costisitoare în timp. Deplîngînd starea educației din România, nu sîntem, de fapt, niște bocitoare tocmite, care mimează, atît de bine, suferința, dar care se dreg, mai apoi, cu un clondir la cîrciuma din sat?