Barbara Klemm – artistul din fața fotojurnalistului

8 iunie 2022   La fața timpului

Barbara Klemm are 82 de ani și în prezent fotografiază peisaje. A fost inclusă în Leica Hall of

Fame, ca recunoaștere a statutului său de fotograf exemplar și forță motrice în fotografia de reportaj”. Recent, fotografiile sale au ajuns și în România, în cadrul Art Safari 2022, unde are lor expoziția „Barbara Klemm – Light and dark, Photographs from Germany”. „Nimeni nu i-a distrus ideea despre artă. Pentru că nu a studiat niciodată arta, a fost liberă în gîndire”, a afirmat Matthias Flügge, curatorul expoziției, despre Barbara Klemm. 

„I don’t cure anyone. I’m an art maker.” („Ce e acela un curator? Nu vindec nimic. Sînt un făcător de artă.”) – așa a început discuția cu Matthias Flügge, istoric și „făcător” de artă, jurnalist și rector al Universității de Arte Plastice din Dresda. De altfel, primul rector cu o biografie estică al unei universități de arte din Germania. „Protestant iluminat, dar catolic în simțire”, Flügge este convins că libertatea nu există cu adevărat în lume și că fiecare artă este politică, „indiferent dacă în mod progresiv încearcă să evite politicul”. 

„Piața nu are nici o legătură cu calitatea artei, istoricii de artă sînt cei mai mari dușmani ai artiștilor și, pe măsură ce înaintezi în vîrstă, trecutul devine glorios.”

Aproape trei ore de discuții cordiale, un trabuc și foarte mult umor cu „făcătorul” expoziției Barbara Klemm – Light and dark, Photographs from Germany, din cadrul Art Safari 2022 – eveniment organizat cu sprijinul Ambasadei Republicii Federale Germania în România, Goethe Institut, ICR & IFA.

„2022 este un an cu totul special pentru relațiile noastre bilaterale: aniversăm 30 de ani de la încheierea Tratatului de prietenie româno-german, care stă la baza strînsei noastre prietenii și parteneriatului nostru în Europa. (…) Forța și talentul Barbarei Klemm constau în a transmite prin intermediul unei fotografii mai mult decît se vede. De multe ori realizează în mod intuitiv sensul unei compoziții, astfel încît povestea din spatele fiecărui moment surprins iese la iveală abia în timp”, a declarat dr. Peer Gebauer, ambasadorul Republicii Federale Germania în România.

Prima oară cînd am văzut lucrările Barbarei Klemm a fost la deschiderea Art Safari, cu ocazia turului privat al expoziției, condus de Matthias Flügge. M-au impresionat nu atît subiectele: de la Willy Brandt la Andy Warhol sau la un Alfred Hitchcock perfect încruntat, ci viața din spatele fiecărei imagini. În fotografiile Barbarei Klemm, inclusiv peisajele au viață: un cimitir din România prin care trec vaci sau stîncile de calcar din Jasmund în prim-plan și un vas zărindu-se la orizont. Totul este viu în lumea ei interioară, redată în alb-negru.

Barbara Klemm și Matthias Flügge sînt prieteni de trei decenii. Flügge, de altfel, l-a promovat și pe Fritz Klemm, tatăl Barbarei, pictor și profesor la Academia de Arte din Karlsruhe.

„Această expoziție monografică prezintă fotografii ale unuia dintre cei mai importanți fotografi ai Germaniei. Lucrările de patruzeci de ani ale artistei Barbara Klemm sînt dovezi ale evoluției istorice și ale prezentului, într-o țară divizată de zeci de ani. Multe dintre fotografiile ei au devenit «simboluri ale istoriei contemporane» și modelează memoria culturală a mai multor generații. (…) Deși aceste fotografii au apărut în mare parte în Frankfurter Allgemeine Zeitung – pentru care Barbara Klemm lucrase ca laborantă și la producția de clișee din anul 1959, și ca fotograf editorial specializat în politică și în secțiunea culturală, din anul 1970 –, ele sînt mult mai mult decît imagini de reportaj, realizate pentru ziua respectivă. (…) Se poate spune că fotografiile Barbarei Klemm sînt exemple pentru situații sociale concrete. Cu un talent priceput pentru ființă și esență, artista-fotograf surprinde momente care transmit mult mai mult decît ceea ce reprezintă în mod direct. Acestea indică «comprimarea unei acțiuni» (Barbara Klemm) și, astfel, comprimarea istoriei. Imaginile căderii Zidului și ale Reunificării reprezintă un apogeu dramatic al acestei povești, poveste anunțată încă din imaginile anterioare și ale căror consecințe artista le-a observat cu atenție de atunci”, a afirmat Matthias Flügge.

Matthias Flügge a vizitat România înainte de ’89, în timpul schimburilor de experiență din țările estice. Își amintește de „roșiile în bulion”, nelipsite de la orice alimentar,ă și de viața artistică din România acelor vremuri, „incomparabil mai efervescentă, mai liberă și mai creativă decît în Germania de Est”.

„Să cunosc artiștii români în acea perioadă a fost fabulos. Arta lor era încărcată de un misticism care mi-a întîlnit idealurile, reușind să nu devină victima unui bombardament ideologic. Putem observa toate acestea acum, în expoziția Ion Grigorescu de la MNAC.”

Flügge, în calitatea sa de rector,  i-a dat permisiunea regizorului Florian Henckel von Donnersmarck să filmeze Nu întoarce privirea – bazat pe viața aclamatului pictor Gerhard Richter – în Universitatea de Arte Plastice din Dresda. „Era o ocazie ca studenții noștri și lucrările lor să apară în film.”

Henckel von Donnersmarck a regizat, printre altele, și Viețile altora (Oscar pentru Cel mai bun film străin), dar nici una dintre aceste două pelicule menționate nu l-a impresionat pe Matthias Flügge: „Viața nu era așa în Germania de Est. Acest regizor face filme romanțate, pentru public”. După o mică și inofensivă dezbatere  (Viețile altora e unul dintre filmele mele preferate),  Flügge  a conchis: „Eu nu urăsc oamenii, urăsc operele de artă”.

Am rîs și am ciocnit pentru începutul unei frumoase prietenii. 

Am avut ocazia să schimb și cîteva cuvinte cu Barbara Klemm, din păcate doar prin e-mail, artista neputînd fi prezentă la vernisajul expoziției sale de la București.

Alegeți să prezentați realitatea exclusiv în alb-negru. Visați vreodată color? 

Foarte rar. Cel mai mult visez alb-negru.

Care e gîndul recurent pe care-l aveți dimineața? Dar coșmarul recurent?

Înainte de retragerea mea la pensie de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, mă gîndeam cel mai des la cum puteam să-mi fac munca suficient de bine în ziua respectivă. Coșmarurile recurente se referă la lucrurile pe care le-am ratat, că ajung prea tîrziu la întîlniri sau nu pot să fac fotografii bune.

Ați fost în România de trei ori: de două ori în timpul erei Ceaușiste și o dată după ’89. Ce v-a adus aici?

În 1972 și 1991 am fost trimisă de publicația la care lucram, Frankfurter Allgemeine Zeitung.  La acea vreme, Graf Razumovsky era corespondentul FAZ în România și era interesat ca eu să documentez situația din țară. Țintele lui principale erau București, Iași, Transnistria și Moldova. În 1973 am făcut o vizită personală, pentru a întîlni un prieten germano-român. Cel mai impresionant pentru mine a fost să vizitez mînăstirile din Moldova. 

Cum vă amintiți de România? 

În vremea lui Ceaușescu, situația era extrem de depresivă. Dar, în același timp, am fost norocoasă să experimentez cordialitatea și spiritul extrem de prietenos al românilor. 

Vă gîndiți vreodată la subiectele dvs. „anonime”? Cum au evoluat viețile lor? M-a impresionat, de exemplu, imaginea cu tînărul care hrănește un bebeluș într-un amfiteatru.

Cîteodată și eu mă gîndesc la asta. Dar, desigur, nu poți ști ce se va întîmpla cu oamenii în viitor. Bebelușul și tînărul din imaginea la care vă referiți nu știu nimic despre mine sau despre fotografia mea, iar eu nu știu nimic despre ei. Aceste fotografii sînt pur și simplu cadre din viața de zi cu zi, la care eu am fost martoră.

Aveți un smartphone? Sînteți tentată să faceți fotografii cu telefonul? 

Da, am un smartphone, dar îl folosesc doar pentru fotografii private. Să-mi amintesc de locuri, prieteni, flori. Niciodată pentru print sau publicații. 

Îmi imaginez că trebuie să fie multe, dar îmi puteți spune ce imagine a rămas cu dvs. în mod special și simțiți că va rămîne întotdeauna?

Imaginile politice. De exemplu, întîlnirea dintre Brandt și Brejnev din 1973, la Bonn. Politica lui  Willy Brandt și această întîlnire au fost printre punctele de plecare ale reunificării Germaniei. Iar căderea Zidului Berlinului, din 1989, a fost cel mai important eveniment pe care l-am fotografiat vreodată. (În timpul turului privat al expoziției de la București, Matthias Flügge a menționat că Barbara Klemm s-a putut apropia atît de mult de Brandt și de Brejnev pentru că, spre deosebire de ceilalți fotografi prezenți majoritatea bărbați și înarmați cu multe aparate foto , pe ea o ajutau fizicul minion și nelipsitul aparat Leica, unicul pe care-l folosea. „Aveam talentul de a trece neobservată.” n.a.)

Ce sfat i-ați da unui tînăr fotograf?

Tinerii fotografi trăiesc niște vremuri dificile. Fotojurnaliștilor le-aș spune să se concentreze pe fericirea din lume, să rămînă curioși și puternici, să lucreze constant, să fie empatici cu oamenii – însă toate acestea ar trebui să fie conectate cu talentul artistic.  

După toate la cîte ați fost martoră, toată frumusețea și toată tristețea, atrocitățile și binele, ce credeți că va salva lumea?

Din păcate, nici cele mai bune fotografii nu pot salva lumea.

Rozana Mihalache este poetă și coordonator artistic la Green Hours.

Mai multe