Avertizare sau amenințare?

Anul trecut, după retragerea sa de pe platforma HBO Max, pentru contextualizare, filmul Pe aripile vîntului a revenit, însoțit de avertismentul: „Acest film neagă ororile sclaviei”. În același spirit, după cîteva luni, și platforma Disney Plus a adăugat avertismente asemănătoare la începutul unor filme clasice de desene animate, notîndu-le drept „reprezentări culturale învechite”. De curînd însă, Disney Plus a mers și mai departe, blocînd accesul copiilor sub 7 ani la vizionarea unor filme precum Pisicile aristocrate, Dumbo sau Peter Pan.

Despre ce e vorba?

În virtutea lozincii cu tonuri patetice aflate pe site-ul companiei Disney, potrivit căreia „Nu putem schimba trecutul, dar trebuie să-l recunoaștem ca atare, să învățăm din el, pentru a putea merge mai departe, și împreună să creăm acel mîine la care azi doar visăm”, de mai multă vreme colecția filmelor companiei Disney se află într-un „proces de revizuire”, revizuire realizată de un „grup de experți externi”, prin care se dorește identificarea corectă și fără părtinire a acelor elemente rasiste și stereotipuri strecurate prin filmele de odinioară și contextualizarea lor.

Bunăoară, în Pisicile aristocrate, una dintre scenele blamate reprezintă un motan galben care cîntă, în toiul unei petreceri, folosindu-se de un set de bețigașe culinare chinezești. Potrivit avertismentului Disney, „Pisica este descrisă ca o caricatură rasistă a popoarelor din estul Asiei, cu trăsături stereotipe exagerate, cum ar fi ochii înclinați și dinții proeminenți. Deși cîntă într-o engleză cu un accent puternic, este interpretată de un actor alb și cîntă la pian cu bețișoare. Această interpretare întărește stereotipul «străinului perpetuu», în timp ce melodia prezintă și versuri care batjocoresc limba și cultura chineză, cum ar fi «Shanghai, Hong Kong, Egg Foo Young. Prăjitura destinului dă mereu greș»”.

În Elefantul Dumbo, elementul controversat e identificat în cîntecul ciorilor al căror lider se numește Jim Crow (numele generic dat legilor segregaționiste din SUA din 1878-1964): „Ciorile și respectivul număr muzical aduc un omagiu rasist spectacolelor de tip Minstrel, în care albii ironizau persoanele de culoare”. De asemenea, tot legat de Dumbo, în scena „The Song of the Roustabouts”, sînt reprezentați muncitori de culoare care cîntă „Cînd sîntem plătiți, cheltuim toți banii deodată”.

Cît despre Peter Pan, potrivit atenționărilor Disney, „Filmul înfățișează nativii americani într-un mod stereotip care nu reflectă nici diversitatea popoarelor native, nici tradițiile culturale autentice ale acestora. Îi arată vorbind într-un limbaj neinteligibil și se referă în mod repetat la aceștia ca «piei-roșii», ceea ce e considerat a fi un termen jignitor. Peter și prietenii săi se implică într-un dans, purtînd costume și podoabe capilare exagerate – o formă de batjocură și însușire a culturii și imaginilor popoarelor native”.

Lăsînd la o parte limbajul de lemn și ironiile care au venit în siajul acestor avertismente, lăsînd la o parte și acel iz de „honni soit qui mal y pense” (cîți dintre noi am remarcat pînă acum aceste detalii și, mai mult, cîți am rămas cu sechele rasiste în urma acelor scene?), se ridică totuși cîteva dileme: sînt aceste avertizări cu adevărat justificate sau sînt făcute de dragul trend-ului corectitudinii politice? Sînt cazuri în care notificările suplimentare dețin informații utile sau sînt folosite, mai degrabă, ca instrumente pentru a justifica un nou soi de cenzură, mult mai perfid? Se caută în mod voit nod în papură sau chiar se dorește o restabilire a unor adevăruri necunoscute?

Pe axa dezbaterii necesității unei contextualizări, dar la un pol total opus, am putea lua, de exemplu, controversa care s-a născut acum cîțiva ani în jurul pictorului francez Paul Gauguin.

Pe 21 septembrie 2017, cu ocazia lansării unui film care s-a dorit a fi biografic, Gauguin - Călătoria în Tahiti, ziarul Jeune Afrique a reacționat dur printr-un articol intitulat „Pedofilia este mai puțin gravă la tropice”.

Léo Pajon, semnatarul articolului, îl acuza pe regizorul filmului, Édouard Deluc (care s-a numărat, de altfel, și printre scenariști), că ascunde în mod voit detaliile despre deviațiile sexuale ale pictorului, denunțînd „incapacitatea francezilor” de a accepta și de a se gîndi la violențele petrecute în fostele lor colonii. „Artistul, prezentat în film ca un străin care nu dorește să aibă nimic de-a face cu compatrioții săi, coloniștii francezi ai insulei, s-a comportat, în realitate, în mod identic cu aceștia, abuzînd de statutul său pentru a obține relațiile sexuale dorite. (...) Filmul, bineînțeles, nu spune nimic despre înclinațiile pedofile ale artistului. Neagă violența care s-a petrecut în aceste colonii prezentînd un paradis, desprins parcă din cărțile poștale, în care marele artist revine, în mod idilic, la izvoarele umanității. (...) Totul se petrece ca și cum faptele sale ar fi mai puțin grave doar pentru că s-au petrecut undeva departe, la tropice. Dar să ne imaginăm, pentru o clipă, că acțiunea acestui film, care romanțează povestea de iubire dintre un bărbat de 40 de ani, atins de o boală sexuală (sifilis), și o fetiță de 13 ani, s-ar fi petrecut undeva în Bretania.”

Dezbaterea privind viața personală a pictorului și înclinațiile sale pedofile nu s-a oprit acolo, născînd o aprigă controversă în ceea ce privește expunerea tablourilor sale. „Pentru muzeele din toată lumea, Gauguin asigură în permanență un succes de box-office” – a titrat, în urmă cu doi ani, un articol din The New York Times. „Totuși, într-o epocă al cărei public este din ce în ce mai sensibil cînd vine vorba de chestiuni legate de gen, de rasă și colonialism, muzeele ar trebui să-și reevalueze patrimoniul.”

Cu alte cuvinte: ar trebui să-l renegăm pe Gauguin ca artist? Să-i reducem arta la biografie, să-i ardem tablourile sau, cel puțin, să nu i le mai expunem? Soluția acestei controverse a venit, din nou, prin contextualizare și avertismente, adică note scrise lîngă tablourile sale.

Astfel, spre finele anului 2019, într-o expoziție organizată de Galeria Națională din Londra, tablourile pictorului au fost însoțite de mici atenționări prin care se amintea publicului de înclinațiile sale pedofile: „Artistul a avut numeroase relații cu minore, fiind căsătorit cu două dintre ele, cu care a avut și copii. Gauguin s-a folosit, fără îndoială, de statutul său privilegiat, de om alb venit din Vest, pentru a-și asigura relațiile sexuale pe care și le dorea”.

Pe de altă parte, în ceea ce privește acuzațiile de pedofilie, istoricul Anne-Claude Ambroise-Rendu, autoarea unei Istorii a pedofiliei din secolul al XIX-lea pînă în secolul XXI, le-a demontat, declarînd pentru revista Le Point că lucrurile nu sînt chiar așa cum par. „Trebuie să fim atenți la viziunea noastră actuală asupra unor fapte care datează de mai bine de 100 de ani. Dacă începem să revizuim toate comportamentele de ieri ale indivizilor punîndu-le în context cu valorile pe care le avem noi astăzi, obținem o lectură anacronică a trecutului. (...) La sfîrșitul secolului al XIX-lea, legea pedepsea orice atac indecent asupra fetelor sub 13 ani, limita fiind ridicată la 15 ani în 1945. Aceasta înseamnă că pe vremuri o fată de 13 ani nu mai era considerată a fi un copil și că Gauguin nu trebuie condamnat în sine. Chiar dacă îl putem învinui pentru moralitatea comportamentului său, pentru că face parte dintr-un erotism colonial și pentru că a profitat de statutul său de alb, nu trebuie tratat totuși ca un pedofil.”

Bineînțeles, controversa privind expunerea tablourilor lui Gauguin (extinsă și la alți artiști, precum Balthus sau Schiele, ale căror opere au fost contestate tot în baza promiscuității vieților personale) este la alt nivel decît cea privind rasismul de care e acuzat motanul galben din Pisicile aristocrate, care se fandosește folosind bețigașe culinare chinezești.

Totuși, fondul problemei rămîne același: cum e făcută și cum e percepută această contextualizare? Fie că e vorba despre filme, cărți sau alte opere de artă care intră în vîrtejul controverselor, avertismentele prin care se dorește „contextualizarea” au o natură pur informativă sau poartă în ele, mai degrabă, nuanțe punitive? Ne deschid aceste „avertismente” apetitul educațional sau ne închid într-un țarc al (auto)cenzurii?