Aplanarea frontului de est
Lumea alunecă spre un nou Război Rece. Pentru a face posibilă o cooperare constructivă, democrațiile și statele autoritariste trebuie să stabilească cu claritate ce anume vor unele de la altele și ce își datorează unele altora. Democrațiile nu mai pot să pretindă, pur și simplu, că timpul este de partea lor și că e suficient să adere în continuare la principiile lor, pentru ca regimurile autoritare să cadă. Sfîrșitul lumii e mai ușor de imaginat decît demisia unui guvern autoritar.
Butoiul cu pulbere e, astăzi, Ucraina (deși ar fi putut fi, la fel de bine, Taiwan). Acest „război nedeclarat” mocnește din 2014, cînd protestele Euromaidan au dus la înlăturarea președintelui ucrainean pro-rus Viktor Ianukovici, la anexarea ulterioară a Crimeei și la ocuparea regiunii estice Donbas. În timp ce Occidentul acuza Rusia de acapararea ilegală a teritoriului unui alt stat suveran, Rusia pretindea că și-a reîntregit patria.
Aceste narațiuni contradictorii reflectă diferende istorice. Politicienii ruși, și mulți dintre rușii de rînd, nu au acceptat niciodată în forul lor interior că țara a pierdut Războiul Rece: asta ar fi presupus recunoașterea faptului că, între 1989 și 1991, balanța mondială a puterii s-a înclinat decisiv în favoarea SUA și a aliaților lor europeni.
Între timp, occidentalii s-au obișnuit într-atîta să discute Războiul Rece ca pe o luptă ideologică între capitalism și comunism sau între democrație și dictatură, încît nu mai reușesc să-l înțeleagă în termeni de echilibru al puterii. Vorbim de un echilibru nuclear, dar mai ales de unul teritorial. După cel de-al Doilea Război Mondial, Rusia a urmărit să creeze în Europa de Est un tampon împotriva invaziilor dinspre Vest care i-au marcat istoria – cea mai devastatoare fiind atacul lui Hitler asupra Uniunii Sovietice din 1941.
Între 1989 și 1991, acest tampon a devenit noul front de est al Occidentului. Membrii non-sovietici ai Pactului de la Varșovia, a căror includere în această înțelegere a fost departe de a fi benevolă, au migrat în masă către NATO, o alianță militară fondată pentru a contracara Uniunea Sovietică.
Acesta e fundalul istoric al evenimentelor care se petrec astăzi în Ucraina, dar și în Belarus. Oficialii ruși s-au temut vreme îndelungată că aceste țări se vor alătura, încurajate activ de Occident, exodului către NATO.
Rusia a privit întotdeauna Ucraina ca fiind în sfera sa de influență. Pînă în 2014, Kremlinul a microgestionat politica internă a Ucrainei pentru a se asigura că țara rămîne aliniată la interesele Rusiei. Președintele rus Vladimir Putin a declarat recent că „adevărata suveranitate a Ucrainei e posibilă doar în parteneriat cu Rusia”; în felul acesta a confirmat și a infirmat totodată independența Ucrainei, într-o singură propoziție – un precedent creat de modul în care Uniunea Sovietică își trata odinioară sateliții est-europeni.
Există, fără îndoială, o mare doză de toská („năzuință melancolică, dor, nostalgie”, în limba rusă) în atitudinea Rusiei față de separarea de Ucraina. Iar rolul jucat de Ucraina (și de Belarus) în viziunea rusească a echilibrului puterii nu trebuie ignorat nici o clipă.
Fostul diplomat britanic și european Robert Cooper argumenta că, pentru statele occidentale, „dobîndirea de noi teritorii nu mai este de interes” – o declarație care face abstracție de faptul că teritoriul poate reprezenta și un amplasament pentru rachete. Dacă Ucraina va deveni membru NATO, frontul de est al alianței va fi cu cîteva sute de kilometri mai aproape de Moscova.
Modul în care Occidentul vede relațiile internaționale a urmat o traiectorie istorică diferită de cea a Rusiei. Începînd cu Revoluția franceză, suveranitatea națională – sau autodeterminarea națională, în interpretarea președintelui american Woodrow Wilson – a devenit principiul de bază al lumii occidentale.
Ideea de bază a acestui principiu e că o lume în care toți oamenii sînt liberi să-și determine propriul viitor nu are nevoie de echilibre ale puterii sau de sfere de influență. O astfel de lume e în mod firesc pașnică. În numele acestui principiu, toate imperiile coloniale europene au fost în cele din urmă desființate.
În 1795, Immanuel Kant își imagina o federație de democrații care să garanteze „pacea eternă”. Mai modest, Tony Blair, prim-ministru al Marii Britanii pe atunci, a declarat în 1999 că „răspîndirea valorilor noastre ne aduce un spor de siguranță”, ceea ce implica angajamentul de a sprijini sau de a provoca „schimbări de regim”, atunci cînd se ivea ocazia.
Între aceste două poziții – siguranța dată de un echilibru al puterilor și cea oferită de democrație – nu pare să rămînă mult loc pentru compromisuri: fiecare pare să fie inamica celeilalte. Cert e că, în orice sistem care urmărește menținerea echilibrului marilor puteri, unele țări vor fi mai puțin autodeterminate decît altele.
Dar sistemul internațional hibrid al zilelor noastre presupune atît înțelegeri cu privire la echilibrul puterilor, cît și inițiative de „răspîndire a valorilor noastre”. Or, tocmai în acest amestec, mai degrabă instabil, sălășluiește speranța fundamentală de a pune bazele unui modus vivendi care să le permită democrațiilor și regimurilor autoritare să coopereze în materie de probleme planetare existențiale, cum ar fi schimbările climatice.
O soluție est-europeană pentru Rusia ar fi să renunțe la orice pretenții teritoriale cu privire la Ucraina și Belarus, în schimbul unei garanții din partea Vestului că acestor state nu li se va permite să se alăture NATO. Astfel s-ar crea o zonă militară de neutralitate între Rusia și Occident.
Odată rezolvată problema NATO, ambele țări vor fi libere să stabilească legături economice și culturale cu UE sau să fie absorbite de Rusia, dacă aleg asta printr-un referendum supravegheat internațional.
Belgia ne oferă un precedent util în această privință. După ce Belgia a ieșit de sub controlul francez, în urma înfrîngerii lui Napoleon la Waterloo, marile puteri victorioase au încorporat-o în noul Regat Unit al Țărilor de Jos, cu scopul de a împiedica orice tentativă viitoare de expansiune a Franței.
Revoluția belgiană a izbucnit în 1830 din dorința de a obține independența, care i-a fost recunoscută de marile puteri (Anglia, Franța, Rusia, Austria și Prusia) în 1839, prin tratatul de la Londra, cu condiția ca Belgia să rămînă neutră pentru totdeauna. Deși Belgia, spre deosebire de Elveția, nu își dorea neutralitatea, ieșirea din disputa marilor puteri i-a permis noului stat să beneficieze de o pace garantată de legea internațională.
Desigur, nici o pace nu este perpetuă. Neutralitatea belgiană a fost încălcată de Germania wilhelmiană în 1914. Și totuși, tratatul a ferit țara de război vreme de 75 de ani. O diplomație la fel de inventivă aplicată în cazul Ucrainei ar oferi cele mai bune speranțe că un război nedeclarat se va transforma într-o pace declarată.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
Foto: wikimedia commons
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU