2018 – drama poliţistului și siguranța cetățenilor

În urmă cu cîțiva ani, la un simpozion consacrat poliției, am prezentat comunicarea de mai jos. Urmărind dezbaterile din aceste zile privind polițistul pedofil, dar și aspectele manageriale din domeniu care tot ies la suprafață și trezesc nedumerire în rîndul publicului, am considerat că acele pagini au rămas actuale. Începeam expunerea cu un citat semnificativ pentru evoluția acestei instituții: „Cînd oamenii nu mai cred în sistemele de valori, societatea nu se mai menţine decît prin poliţie“ – Maurice Duverger, politolog francez, în Le Figaro, 18 ianuarie 1978.

Cetăţenii au mari aşteptări de la personalul unităţilor de poliţie: vor ca aceştia să fie peste tot, la orice oră din zi şi din noapte, să răspundă imediat la apelurile telefonice, să ofere informaţii exacte la o mare diversitate de probleme, să fie puternici, discreţi și amabili mereu. Că lucrurile nu stau întotdeauna aşa, e lesne de înţeles de către oricine. În plus, cifrele din bilanțurile anuale ale poliției care se dau publicității sînt aproximativ aceleași, ceea ce înseamnă că optimismul nostru privind scăderea criminalității trebuie să fie destul de moderat. La o privire mai atentă, explicaţiile pentru modul cum funcţionează poliţia în orice țară are rădăcini mai adînci, şi anume, în tipul de societate în care există aceasta.

Într-un articol din anii ’70, criminologul canadian Denis Szabo clarifica mecanismele acestei relații plecînd de la tipul de societate existent. El consideră că societăţile pot fi de trei feluri: integrate, parţial integrate şi non-integrate. În societățile integrate  există  pace socială şi ideologică, puterea e legitimă în ochii cetăţenilor, instituţiile transmit acelaşi sistem de valori, excluderea din comunitate e o pedeapsă de temut, legea se aplică simplu şi sever, violenţa nu are rost, dar atunci cînd apare, e vorba de ne-buni, de perverşi sau de bolnavi. Societăţile parţial integrate (majoritatea ţărilor democrate) au o dezvoltare tehnologică avansată, sentimentul de legitimitate a puterii este amplu împărtăşit, legile nu sînt criticate, ci modul lor de aplicare, există numeroase subculturi care sînt un teren fertil pentru conflicte, deţinătorii puterii provin din această societate divizată şi au valori uneori contradictorii, utilitatea socială devine criteriul principal de apreciere a oamenilor, excluderea socială nu e văzută ca o catastrofă, conflictele sociale sînt frecvente, eroziunea certitudinilor morale şi slăbirea sentimentului de obligaţie generează toleranţă faţă de devianţă. În aceste condiţii, delincvenţa are o gravitate redusă, violenţa e frecvent justificată, instituţiile de socializare dezvoltă un fel de „obişnuire socială“ care se manifestă prin refuzul cetățenilor de a judeca moral devianţa sau minoritarii.

Al treilea tip de societăți sînt cele non-integrate, care au multiple subculturi cu moravuri foarte variate, absenţa principiilor şi valorilor unificatoare duc la destrămarea sistemului socio-cultural, opiniile şi atitudinile cetăţenilor sînt polarizate, conflictele permanente se substituie reglementărilor existente, legile devin un instrument de opresiune, pedepsele nu au ecou în conştiinţa indivizilor, există o confuzie totală între delincvenţă, devianţă, contestare şi insurecţie, toleranţa devine sinonimă cu ipocrizia şi laşitatea. În aceste condiţii, poliţia devine reactivă, adică îşi schimbă modalităţile de lucru odată cu criteriile de moralitate ale publicului: ea ori devine un arbitru în serviciul publicului, ori face jocul unei Justiţii care ascultă de comanda politică.

Revenind la polițistul pedofil și la întregul context în care a evoluat el de ani buni, sînt cîteva lucruri de spus. Studiile internaționale au găsit că 3-5% din bărbații planetei sînt pedofili (statisticile pentru femei sînt incerte). Asta înseamnă că, la populația actuală a României de aproximativ 20 de milioane, avem 10 milioane de bărbați și, în consecință, între 300 și 500.000 de pedofili. Tot studiile arată că nu toți sînt activi comportamental, ci o parte își impun să nu treacă la fapte. Și cum majoritatea personalului din poliție este de sex masculin, există posibilitatea să fie recrutați bărbați pedofili din cele două categorii (activi, non-activi). Pot fi testați înainte de angajare? Da, dar e foarte laborios și costisitor. Pot fi depistați de colegii de muncă? Da, dacă sînt instruiți în acest sens. Mă gîndesc cu regret că, un timp, masa polițiștilor corecți va avea de suportat, nemeritat, privirile pline de reproș ale oamenilor de rînd. Oare ce vor face în acest sens managerii de sus după ce cazul se va fi închis?…

Cînd apar asemenea cazuri care pun sub lupă funcționarii și organizația din care fac parte, instituțiile de orice fel trebuie analizate prin prisma a trei sarcini principale: cum îndeplinesc funcția socială pentru care există, cum își selectează și formează personalul, ce informații produc pentru restul sistemului social. Aceste aspecte mi se par esențiale, iar toate celelalte – cheltuieli, înzestrare, proiecte, cooperări etc. – sînt secundare. A făcut înconjurul lumii bătrînica din Statele Unite care a trecut strada pe unde nu trebuia și a depus plîngere contra șefului polițistului care a bruscat-o și i-a vorbit urît. Ea a explicat că nu-i reproșează nimic polițistului, ci șefului care nu l-a format bine și nu supraveghează cum își face el treaba în stradă.

Dificultățile economice și financiare amplifică tensiunile sociale, iar aspiraţiile diverselor categorii de cetățeni se transformă în revendicări care nu pot fi onorate decît prin transferuri de fonduri în avantajul unora; se dezvoltă astfel un sentiment de injustiţie care alimentează conflictele existente. În acest context, instituţia poliţiei este dominată de confuzie: schimbările frecvente de putere aduc modificări în definirea obiectivelor forţelor de ordine, ceea ce creează reale dificultăţi pentru agenţii care lucrează în contact nemijlocit cu publicul şi, desigur, cu delincvenţii. Atunci, spune Denis Szabo, sînt mari şanse ca poliţiştii să genereze o subcultură profesională fondată pe strategii de apărare, un fel de mijloace de a menţine frontiere etanşe între ei şi comunitate. Procesul de construcţie a acestei subculturi are în centrul său sentimentul de solidaritate profesională, reacţii identice la ambianţa de lucru, faptul că personalitatea fiecărui polițist se impregnează de caracteristicile specifice muncii sale: pericol permanent, relaţii de serviciu strict ierarhizate, neîncredere generalizată, păstrarea distanţei faţă de toţi cei cu care vin în contact. Criminologul canadian consideră că cinci elemente sînt definitorii pentru o subcultură existentă în rîndul poliţiştilor: disimularea – a considera toate informaţiile secrete, a păstra tăcerea în faţa oricărui străin, a face front comun contra celor din afara breslei; solidaritatea – generată de contactul cu pericole, de nevoia învățată de a fi loiali colegilor, de exigența de a apăra un coleg aflat într-o situaţie dificilă, de încercarea de a evita anchetele interne în cazul unor abuzuri sau situaţii profesionale cu implicaţii morale; suspiciunea generalizată – deformare profesională întărită permanent și care ţine de mentalitatea poliţistului;  viclenia – a minţi intenţionat pentru a controla cît mai multe situaţii şi persoane; conservatorismul – manifestat prin cinism, considerarea conspiraţiei ca sursa primordială a răului, intervenție numai la ordin. Eu, unul, mai cred că lucrurile pot fi explicate și prin faptul că uneori polițiștii au sentimentul de a fi respinşi de cetățeni, de a nu fi înţeleşi, de a nu fi apreciați. Această viziune se poate acutiza în instituțiile militarizate, unde conformismul subordonaților este singurul lucru valorizat.

Poliţiştii au nevoie de această “protecţie subculturală“ pentru că trebuie să facă faţă unor presiuni contradictorii, să servească pe toată lumea, să fie în contact cu oamenii de la extremele sociale (şi cetăţeni respectabili, dar şi delincvenţi), cunosc afacerile murdare comise de unele persoane din elita comunității. Aceasta este drama poliţistului care se află în acelaşi timp în roluri contradictorii, „între toţi şi pentru toţi“. Dacă se plînge, dacă arată realitățile cu care se confruntă, va fi mustrat, evitat, trecut pe linie moartă: el trebuie doar să execute ordinele și atît. Iată o întîmplare trăită în urmă cu ceva vreme. Într-o dimineață, pe la ora 7, am trecut cu mașina prin Piața Unirii, încercînd să mă încadrez pentru Bulevardul Regina Maria. Nu se putea pentru că, pe trei-patru străzi care începeau din piață, erau puși bolovani de la un trotuar la altul care împiedicau trecerea mașinilor. Singurul loc liber prin care puteam continua drumul era prin stația tramvaiului 32. Am început să rulez încet prin stație, dar a sărit în fața mașinii un tînăr polițist de la Circulație cerîndu-mi actele și spunîndu-mi că am comis o infracțiune. Așa este, am spus, dar nu se poate trece prin altă parte din cauza bolovanilor. Răspunsul lui a fost stupefiant: „Da, așa este, dar nu eu am pus bolovanii, ci taximetriștii! Eu vă sancționez însă pentru nerespectarea semnului!“ Bine, am spus, dar de ce nu te ocupi de cei care au blocat străzile astea, de ce nu decongestionezi circulația?! A răspuns senin: „Aceea nu e treaba mea, eu pe dumneavoastră v-am prins pe interzis. Asta‑mi cere șeful meu să fac, asta fac!“…

În societăţile în care conflictele sociale sînt frecvente, poliţia reacţionează diferenţiat: dacă un conflict este dezaprobat de majoritatea populaţiei, poliţia se va alia cu aceasta; dacă părţile în conflict sînt de forţă egală, poliţia se va împărţi în facţiuni. Cea mai rea situaţie este atunci cînd societatea transmite un dublu mesaj: spune da sau nu, dar, nepu-tînd să soluţioneze problema, lasă grupurile să-şi regleze singure conflictele între ele; în această situaţie, poliţiştii pot deveni corupţi. „Dezintegrarea normativă nu poate fi depăşită prin profesionalism“, spune Denis Szabo, şi continuă: poliţia va închide ochii sau va părăsi terenul în situaţiile nedefinite clar sau atunci cînd e obligată să intervină în situaţii morale; cel mai frecvent se va alia cu centrele de putere.

În consecinţă, în societăţile integrate şi omogene, poliţistul este perceput ca un profesionist cu autoritate; în societăţile parţial integrate, poliţistul va fi înclinat să intervină într-o manieră concretă şi individualizată; în societăţile non-integrate, rolul poliţiei va fi  de a uni şi a face ordine, inclusiv de a  ameliora  condiţiile sociale.

O perspectivă interesantă asupra dilemelor cu care se confruntă poliţiştii ne oferă Jean-Louis Loubet Del Bayle, politolog și sociolog francez, într-un articol publicat în 2004. Autorul consideră că, atunci cînd vorbim despre rolul şi practicile poliţiei comunitare, există cîteva contradicţii între discurs şi realitate. Prima contradicţie derivă din faptul că oamenii îl privesc pe poliţist ca fiind în acelaşi timp integrat în comunitatea lor, dar şi separat de aceasta prin atribuţiile pe care le are. Pe linie ierarhică, unii superiori cer poliţistului să fie cît mai apropiat de cetăţeni, să  răspundă aşteptărilor acestora, să cunoască bine zona, iar alţi șefi îi impun să se ţină la distanţă de cetățeni pentru a nu fi paralizat de legături prea apropiate (deci uşor de corupt) deoarece numai astfel va putea arbitra în cazul unor situații conflictuale. A doua contradicţie se referă la caracterul artificial al opoziţiei prevenire/represiune: chiar dacă o bună poliţie este în principal preventivă, nu trebuie uitat că acţiunile represive şi teama de pedeapsă au şi un puternic efect de descurajare. Totuși, o poliţie preventivă poate promova intervenţii exasperante pentru cetățeni în încercarea lor de a neutraliza elementele perturbatoare înainte ca ele să se manifeste (mă gîndesc la mult lăudata doctrină a toleranței zero din anii ’90 din New York care, în final, a dezamăgit pe toată lumea). În sfîrşit, a treia contradicţie cu care se confruntă poliţia este aceea dintre libertate şi securitate: poliţia garantează libertăţile individului prin apărarea drepturilor și ordinii în ambianţa socială, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să introducă restricţii ale libertăţii cetăţenilor pentru a le putea asigura securitatea, lucru nevăzut cu ochi buni de nimeni. Acest aspect mai poartă numele de paradoxul lumii contemporane: oamenii, mai ales cei tineri, vor să trăiască fără constrîngeri, aventuros, să-și asume riscuri, să se îmbogăţească peste noapte, să-și satisfacă imediat nevoile, şi tot ei, în acelaşi timp, pretind să li se asigure o înaltă securitate. Ca urmare, oamenii cer reguli drastice, dar atunci cînd le primesc, refuză să le respecte. Fără a rezolva cu înțelepciune politică această contradicție, ordinea și securitatea socială sînt doar o utopie.

În zilele noastre, securitatea asigurată de instituţii, pe de o parte, şi libertatea reclamată de cetăţean, pe de altă parte, se condiţionează reciproc. Tocmai de aceea rolul poliţiei în protecţia cetățenilor și a liniștii publice este indispensabil, eficacitatea sa fiind demonstrată mai mult de absenţa infracţiunilor şi mai puțin de acţiunile sale represive. Dar de ce există infracțiuni? Din păcate, instituțiile cu atribuții în domeniu nu-și pun această întrebare: ele iau lucrurile așa cum sînt aici și acum, doar acum, fără a privi în trecut și parcă fără a le păsa de viitor… 

Florian Gheorghe este psiholog, conferențiar universitar. A publicat, în 2016, lucrarea Penitenciarul – ultima autoritate.

Foto: adevarul.ro