Ziua unei veşti bune

În numele celor care nu şi-au permis să meargă la hipodrom fără a şti cine-i tatăl şi cine-i mama fiecărui armăsar şi a fiecărei iepe, în numele celor care au dus respectul faţă de calul de curse pînă la a-i cunoaşte arborele genealogic, ştiind că şi ultima gloabă, cel mai obscur concurent, cel mai netalentat are - ca orice om - un părinte, un suflet de iapă din care a descins, care l-a alintat, care l-a lins pe coamă, în numele tuturor pasionaţilor bipezi care se bucurau pînă la lacrimi şi pînă la ultimul leu cînd se alergau, cam pe la mijloc de primăvară, cursele în care debutau mînjii şi mînzoaicele la care se uitau ca la zaiafeturi ale lumii, căutînd - în lumina cu care soarele le mîngîia crupa, şi coama, şi ochii, şi nările, şi botul - viitoarea lor glorie, acea "clasă" care triumfă de obicei în handicapuri, în numele băieţilor de grajd, al driverilor şi jockeilor bătrîni, al scriitorilor care aveau şi mai au dulcea naivitate de a vedea în cai o vitalitate şi în mirosul de grajd un semn de vigoare chiar al prozei lor, în numele lui Avanti II şi al lui Cartuşel, părinţii lui Avion, trăpaşul care a avut-o ca epopeică rivală la supremaţie pe Joppa Hanover, venită din americanii Peter the Brewer şi Sister Bertha, dar şi în numele dragului meu Săltăreţ, cel care şi-a rupt piciorul în lupta la bici, cap la cap, cu Ezerjö, budapestanul, în numele mînjilor coborîţi, în ultimele decenii obsedante, din Săltăreţ, din Talaz, din Talion, dar şi al fiicelor născute din iepe fără carieră, fără viitor, fără performanţe, capabile însă să dea feţi-frumoşi şi fete frumoase care ne-au bucurat nu numai buzunarele, dar şi ochii noştri competenţi, printr-o "clasă" care, repet, triumfa matematic în handicapuri, în numele nopţilor în care atîţia am adormit lăsînd să ne cadă pe faţă programul reuniunii de sîmbătă, cu "viziunea" unui "austriac" cîştigător, pariul austriac, acela în care trebuia să ghiceşti cei 7 cai cîştigători, dar cine mai ştie de asta decît un pumn de iniţiaţi?, în numele tuturor celor care au văzut în cursele de cai nu numai clasica îmbunătăţire a rasei cabaline, dar au avut şi baroca melancolie de a fi bipezi în feerica, swiftiana lume a patrupedelor, în numele atîtor nume de cai şi al acelei melodii: "concurenţi la start, cursa începe peste 5 minute!", salut fără ezitare - conştient de culpa elitistă în care mă găsesc - cea mai bună veste apărută luna trecută în ziarul Adevărul: "Bucureştiul va avea cel mai mare hipodrom din sud-estul Europei". Prea puţini au reţinut-o, probabil, aşa cum era aruncată, departe, în pagina a zecea, alţii - dacă au citit-o - şi-or fi spus: "ce-i mai lipseşte chelului...?", dar eu am decupat-o imediat şi mi-am pus-o în portofelul unde ţin secretele mele cele mai acute. Aproape că nu mă interesa dacă declaraţiile acestui subprefect al Capitalei sînt aiurea sau nu, dacă voi trăi sau nu realizarea acestui proiect, "avizat şi de premierul Adrian Năstase" - de ce m-aş fi zbuciumat în România suspectînd promisiunile unui domn subprefect? Caut frumosul oriunde - oriunde în afară de politică, desigur - încît o zi întreagă am văzut hipodromul amenajat pe o sută de hectare din "lacul fără apă" al zonei Văcăreşti, tribunele de 5.000 de locuri, casele de pariuri, restaurantele, spaţiile de cazare - noi le ziceam, urît, grajduri - pentru 1.000 (o mie!) de cai, centrul de conferinţe (în care mi-am fixat şi prima prelegere: despre driverul genial Cerkasov, cel care "bătea la mustaţă", pe ultimii metri), pistele - cea de trap lungă de 1.600 de metri, cea de galop de 2.600, o, Doamne, aici am avut o reţinere: eu nu am jucat niciodată la galop, n-am cunoscut bine decît Băneasa-Trap, din anumite condiţii istorice apărute după abdicarea Regelui Mihai, aşa e de cînd lumea: istoria calului se confundă cu aceea a omului. Azi mi-ar fi mai uşor decît ieri să explic de ce s-a desfiinţat hipodromul de galop, rămînînd cîtăva vreme, pînă l-au făcut praf şi pe ăsta, doar cel de trap, şi pentru ce lumea bună de la galop nu mai mergea la trap, la noi, cei numiţi cu dispreţ - din cauza trăsuricilor zise sulky-uri - "birjari" sau chiar "lăptari". Nu mă voi pierde în explicaţii, voi scrie doar că în acea zi a veştii din Adevărul, l-am sunat pe un amic al meu, om care se mai ducea la Hipodromul din Ploieşti de care eu nu mai vroiam să aud, şi l-am întrebat dacă a aflat vestea cea mare: - Vom avea hipodrom la Bucureşti, ai citit Adevărul...? - Că...t! Le mai lipsea un loc unde să se strige toată ziua "hoţii! hoţii!". Asta-i viaţa românului - după orice veste bună să audă cuvîntul acela căruia nimeni nu-i mai pune puncte-puncte de drag ce ne e... Acest articol - scris cu un entuziasm căruia nu-i modific nimic, nici măcar finalul - a apărut în urmă cu 7 ani în Dilema şi a fost adus la suprafaţă de o ştire recentă din Evenimentul zilei: "Romsilva intenţionează să construiască un hipodrom în apropiere de Bucureşti, pentru care a solicitat de la Agenţia Domeniilor Statului un teren de 100 de hectare..." Am decupat-o şi am pus-o în portofelul cu secrete, străbătut de un gînd egoist, nu prea agreabil: textul meu va mai înfrunta, neabătut, încă 7 ani?