Ziarul Lumina
Într-o biserică de pe Bdul Dimitrie Cantemir (despre care am aflat mai tîrziu că se numeşte Slobozia şi datează din 1665), domnul de la lumînări, după ce mi-a prezentat toţi sfinţii războinici din fresce, m-a rugat să iau de pe masă un ziar. Ziarul se numeşte Lumina, este „parte integrantă a Centrului de presă Basilica al Patriarhiei Române“ şi „primul cotidian creştin din România“.
Exemplarul pe care l-am luat, cel de joi, 21 ianuarie, mi-a atras atenţia prin articolul de fond de pe prima pagină: „Copilul este cea mai fragilă victimă a violenţei în familie“. O temă cu atît mai interesant de găsit într-un cotidian religios cu cît Biserica Ortodoxă este adeseori criticată că nu se implică suficient în proiecte sociale. Articolul de faţă nu reprezintă, evident, o rezolvare a problemei, ci un exemplu de preocupare în domeniu: „Patriarhia Română, prin Asociaţia Diaconia, se implică în această problemă prin activităţile desfăşurate la Aşezămîntul Social Patriarh Iustinian Marina“.
Despre Asociaţia Diaconia aflăm din articol că se ocupă de cazurile violenţei în familie: „are un centru de zi pentru copiii provenind din familii monoparentale şi/sau sărace, un centru de primire în regim de urgenţă a mamelor cu copii victime ale violenţei în familie şi unul de consiliere şi terapie de familie. (…) Din 2006 pînă în prezent au beneficiat de ajutor peste 250 de adulţi şi copii“.
Pe lîngă descrierea centrului şi prezentarea statisticii telefoanelor la 116111, „telefonul copilului“ (o linie de urgenţă destinată minorilor abuzaţi), articolul ne face cunoscută şi poziţia bisericii în problema violenţei domestice. Întrebarea adresată de către ziar, părintelui Cristian Popa, este: „Mai există viaţă în cuplul respectiv, după momentul violenţei şi apoi după consiliere?“. Mi se pare interesant de urmărit răspunsurile Bisericii într-o asemenea chestiune, mai ales că poziţia acestei instituţii în privinţa divorţului este cunoscută. Părintele răspunde, pentru început: „Dacă ambii parteneri înţeleg greşelile pe care le-au făcut, prin comunicare, prin deschidere sufletească, ei pot să trăiască în continuare. Iertarea izvorîtă din iubire este cea care vindecă orice rană“.
Aici întreaga noastră educaţie laică şi consumistă are un moment de tresărire: în toate filmele americane de serie B pe care le-am văzut de-a lungul timpului la televizor, femeia agresată fugea în lume şi nu se mai întorcea niciodată la dementul care o abuzase. Pe de altă parte, ştim cu toţii – oricît de slab pregătiţi teologic am fi – că iertarea e una dintre valorile esenţiale în creştinism.
Poziţia nuanţată a Bisericii, în continuarea interviului, e de apreciat, pentru că reuşeşte să ia în calcul ambele perspective: „Sînt cazuri în care, dacă nu există o schimbare de atitudine, femeile rămîn constante şi atunci iau măsurile legale de divorţ şi de toate celelalte lucruri de separare.(…) Dacă nu se mai împacă, atunci ţine de voinţa lor, şi nu de intervenţia Bisericii“.
Desigur, revista nu conţine doar reportajul în cauză. Există, în paginile ei, şi un capitol Meteo; un altul despre bolile reumatismale; şi încă unul privind modificările din salarizarea personalului bugetar. Acestea se îmbină, destul de echilibrat, cu unele subiecte pe teme strict religioase, cum ar fi Sfîntul zilei, Apostolul zilei sau Evanghelia zilei. Şi, nu în ultimul rînd – Răspunsuri duhovniceşti, dintre care cîteva mi s-au părut chiar utile în viaţa zilnică. De pildă: „Cum este înţelept a face o observaţie corectă? (…) Rugaţi-vă şi faceţi acest lucru cu cea mai mare smerenie“. (I. P.)