Vise desfrînate de mărire şi mirare

...Ce m-a împiedicat, de cînd mă ştiu concret istoric, să dau ample interviuri, să apar îndelung la televiziune, pe o scenă, la o tribună sau într-un prezidiu? Sau: ce mă împiedică să iau parte la un colocviu Est-Vest, pe un yacht, la Capri, pus la dispoziţie de un emir saudit? Sau: ce m-a împiedicat să am şi eu un cont într-o bancă elveţiană? Sau: ce m-a împiedicat să descind în orice hotel norvegian, israelian, argentinian, obligatoriu cu vedere la mare sau ocean şi în apartamentul meu rudele să se calce pe picioare cu ziariştii care mă terorizează? Sau: ce m-a împiedicat să mă încurc de-a lungul timpului cu Simone Signoret, ori cu Audrey Hepburn, ori cu Tatiana Samoilova, preferînd să lucrez la o revistă de cinema unde toate colegele rîvneau să fie ca Elisabeth Taylor? Sau: ce m-a împiedicat să-i spun, în urmă cu 30 de ani, "sub comunişti", unui şef peste penitenciare: "tovarăşe, de foarte multă vreme, soţia ta şi cu mine ne iubim în taină, cred că e timpul să ne laşi în pace, să ne căsătorim şi noi, ca lumea..."? Sau: ce m-a împiedicat toată viaţa să-i zic cuiva, simplu şi pe româneşte: "dă-te la o parte, să mă aşez eu!"? Totuşi: ce nu m-a împiedicat să-i declar primului ministru al Culturii de după ’80, că nu pot să fiu redactor-şef la nici o nouă revistă fiindcă nu-s de-ajuns de anticomunist, oricît m-au belit tovarăşii? Sau: ce mă împiedică de cîteva zile - de cînd mi s-a dat mobilul primului meu amor, între 14 şi 16 ani - s-o sun pe această Angelică, undeva în Canada, şi să vorbesc cu ea, după 60 de ani? (Aş putea să nu-i evoc cum ne rupeam, în pădure, lîngă Poiana Ţapului, năsturaşii cămăşilor mele şi, respectiv, bluzelor ei? Ce m-ar împiedica?) Sau, mai pe larg şi, poate, mai adînc: ce m-a împiedicat să cunosc şi eu invidia neagră - cea albă, cum o numesc ruşii, frumoasă, o ştiu: invidia maiakovskiană pe Cel care a inventat trandafirul -, să mă străbată din cap pînă în călcîie o ambiţie, o furie, o ură, toate păcatele care asigură energia, dezinvoltura, ostentaţia siguranţei de sine? Sau - revenind în contingent, a doua cădere din rai: ce, cine mă împiedică, azi, să stau 4-5 ore pe zi în studiul bridge-ului, în loc să mă canonesc pe scaunul ăsta în căutarea ritmului pierdut al nuvelelor de altădată? Trebuie să fie un amănunt, două, trei, care să explice totul, doar amănuntele au putere - cauzele generale, determinările istorice, ideile şi vorbele mari sînt pe cale să-şi epuizeze înţelesurile, cu atît mai mult consecinţele; dacă de mult se ştie - tot fără consecinţe! - că literatura nu se face cu sentimente curate, măcar să ne rămînă în pix că nu se poate scrie decît cu cuvinte şi anume: cuvintele amănuntelor. Dar un amănunt esenţial într-o viaţă de om e un ac într-un car de fîn - sau într-o căpiţă, da, o căpiţă, ca în incredibil de joviala însemnare din Jurnalul lui Kafka: "căpiţa asta de fîn care sînt eu însumi de 5 luni de zile". Mă văd - în drum spre un consult la Viena - întins pe o căpiţă de fîn (ca pe un divan...) căutînd pe sub pleoape detaliile, acele acelea, nasturii cămăşilor rupte în hîrjoanele senzuale cu Angelica, notele acelui impromptu de Schubert, după care profesoarea de pian mi-a spus să mă pregătesc pentru o apariţie la Ateneu, într-un recital al elevilor ei, şi spaima care m-a cutremurat la această perspectivă, ieşind din strada Constantin Nacu în bulevardul Carol, se fac 60 de ani de atunci, 60 de ani cît zice Malraux că durează pînă devii om. Ipohondru moral, speriat de orice junghi al vanităţilor, de orice hemoragie a remuşcărilor, m-am temut mai ales de dambla - damblaua megalomaniei. O fi numai asta, onkel Sigi? Şi atunci de ce nimic nu mă împiedică să pun toate astea pe hîrtie fără să mă tem de lipsa mea de modestie? Dar cine e competent în modestie? Specialist în sinceritate? Atenţie, mein Herr, apar tot mai mulţi megalomani rezonabili!