Un sentiment romanesc

25 noiembrie 2008   La centru şi la margine

Departe de a fi cel mai bun Saramago (ceea ce, desigur, nu-i principalul defect), Eseul despre luciditate se bazează pe o situaţie de o actualitate care, pagină cu pagină, îţi frige degetele. Într-o ţară nenumită, democratică pînă într-acolo încît în Constituţia ei se prevede dreptul de a vota alb, adică de a nu vota cu nici unul dintre candidaţii partidelor de dreapta, de stînga şi de centru, se întîmplă, în alegerile din Capitala ei, un eveniment fără precedent: dreapta obţine 13%, centrul 9%, stînga 2,50%, abţinerile şi voturile nule sînt extrem de puţine, dar votul alb - votul care-i refuză pe toţi politicienii! - e de peste 70%. Partidele, Guvernul, Preşedinţia sînt descumpănite, apoi stupefiate, apoi panicate, ajungînd repede la ideea groaznică a unei evidente operaţiuni duşmănoase prin manipularea abuzivă a unui drept perfect constituţional. "În cantităţi excesive - cum se exprimă antologic naratorul impasibil în ironia sa - votul alb pune sistemul democratic într-o situaţie pe care nu ar fi exagerat s-o numim mortală." După ce trece - fără mare succes - la cercetări minuţioase pentru a descoperi cine a organizat acest "puci legal", după ce, în isteria generală, cuvîntul "alb" devine obscen şi de nerostit, Guvernul şi toate instituţiile sale părăsesc Capitala, instituind o stare de asediu pentru a-i izola pe toţi cei care au produs "o calamitate nemaivăzută în lunga şi totdeauna laborioasa istorie a popoarelor cunoscute". Momentul de vîrf al acestui eseu-parabolă este discursul televizat al preşedintelui ţării către aşa-numiţii albicioşi, din care citez fără să-mi permit sublinieri împovărătoare, lăsîndu-l să se mişte liber în sarcasmul său devastator. "Vă vorbesc cu inima deschisă, vă vorbesc zdrobit de durerea unei îndepărtări de neînţeles ca un tată abandonat de fiii săi pe care i-a iubit atît, pierduţi, dezorientaţi, şi ei, şi eu, în faţa producerii unor evenimente insolite care au sfîşiat sublima armonie familială. Şi să nu spuneţi că am fost noi, că am fost eu însumi, că au fost guvernul naţiunii sau deputaţii aleşi cei care ne-am separat de popor. Este adevărat că ne-am retras în zorii acestei zile spre alt oraş, care, de acum încolo, va fi capitala ţării, este adevărat că am decretat pentru această capitală, care a fost şi a încetat să mai fie, o riguroasă stare de asediu care, prin însăşi forţa lucrurilor, va îngreuna serios funcţionarea echilibrată a unei aglomerări urbane de atîta importanţă şi cu aceste dimensiuni fizice şi sociale, este adevărat că sînteţi încercuiţi, înconjuraţi, limitaţi în perimetrul oraşului, că nu puteţi ieşi din el, că, dacă încercaţi s-o faceţi, veţi suferi consecinţele unei riposte imediate prin intermediul armelor, dar ceea ce nu veţi putea face niciodată este să spuneţi că vina o poartă aceia cărora voinţa populară, liber exprimată în succesive dispute democratice paşnice şi leale, le-a încredinţat destinele naţiunii pentru a o apăra de toate pericolele interne şi externe. Da, voi sînteţi vinovaţii, da, voi sînteţi cei care aţi dezertat în mod ruşinos din concertul naţional ca să urmaţi calea întortocheată a subversiunii, a indisciplinei, a celei mai perverse şi diabolice sfidări a puterii legitime a statului consemnate în toată istoria naţiunilor. Să nu vă plîngeţi de noi, plîngeţi-vă mai întîi de voi înşivă, nu de cei care vorbesc, şi ei, prin glasul meu, aceştia, mă refer la membrii guvernului, care nu de puţine ori v-au cerut, ce spun eu, v-au rugat şi implorat să vă corectaţi încăpăţînarea maliţioasă, al cărei ultim sens, în ciuda uriaşelor eforturi de investigaţie puse în mişcare de autorităţile statului, pînă şi astăzi, din nenorocire, se menţine de nepătruns. Secole de-a rîndul aţi fost capul ţării şi mîndria naţiunii, secole de-a rîndul, cînd în momente de criză naţională, de suferinţă colectivă, poporul nostru s-a obişnuit să-şi întoarcă privirea către acest burg, către aceste coline, ştiind că de aici le va veni soluţia, vorba consolatoare, drumul drept către viitor. Aţi trădat memoria strămoşilor voştri, iată adevărul dur care va chinui pentru totdeauna conştiinţa voastră, ei au ridicat, piatră cu piatră, altarul patriei, voi aţi hotărît să-l distrugeţi, ruşinea să cadă deci asupra voastră. Cu tot sufletul meu, vreau să cred că nebunia voastră va fi trecătoare, că nu va dura, vreau să cred că mîine, un mîine pentru care mă rog cerului să nu se lase aşteptat prea mult, remuşcarea va pătrunde blînd în inimile voastre şi vă veţi împăca din nou cu comunitatea naţională. (...) A vota în alb este un drept la care nu se poate renunţa, nimeni nu vi-l va nega, dar, aşa cum interzicem copiilor să se joace cu focul, prevenim şi popoarele că este împotriva siguranţei lor să umble cu dinamita. Voi încheia. Luaţi severitatea avertismentelor mele, nu ca pe o ameninţare, ci ca pe un cauter pentru infecta supuraţie politică pe care aţi generat-o în sînul vostru şi în care continuaţi să vă mişcaţi. Mă veţi revedea şi auzi în ziua în care veţi merita iertarea pe care, în ciuda a tot, sîntem înclinaţi să v-o acordăm, eu, preşedintele vostru, guvernul pe care l-aţi ales în vremuri mai bune şi partea sănătoasă şi curată a poporului nostru, cea de care în acest moment nu sînteţi demni. Pînă atunci, adio, şi domnul să vă apere" (Editura Polirom 2008, traducere din limba portugheză şi note de Georgiana Bărbulescu). Constat că dacă prin Constituţia noastră sînt ferit de pacostea votului alb, tot ea îmi conferă libertatea de expresie pentru a-mi afirma un sentiment romanesc al fiinţei cititoare care sînt, recunoscînd, fără teamă, că în zilele astea mă încearcă ispita trecerii de la extremismul meu de centru la a fi un albicios.

Mai multe