Un menaj

Contestatarii psihanalizei, fie că vin dintre pacienţii dezamăgiţi de posibilităţile metodei, fie că aparţin categoriei, mai largi, a altor terapii (comportamentiste, mai ales), uită, cel mai adesea, lunga sa istorie accidentată, foarte adesea contradictorie, refăcută şi suprapusă, reformulată şi adesea reformată pe loc, în funcţie de cadrul analitic. O uită şi ironizînd cu suficienţă vulgata psy (sexualitatea infantilă, interpretarea viselor, lapsusurile, complexul lui Œdip ş.a.), catalogînd breasla drept "sectă" şi amintind păcatul originar al neanalizatului Freud. Dinspre zona critic-literară (la noi chiar mai mult decît în alte ţări, unde Freud, Jung sau Adler au fost mai demult traduşi, citiţi, interpretaţi) principalele obiecţii sînt cele ale determinismului şi "autonomiei estetice". Ultimul dosar al revistei Le magazine littéraire (martie, 2008) aduce o perspectivă mai puţin practicată asupra controverselor la care a fost, de mai bine de un secol, supusă "terapia prin cuvînt". Grupajul face un istoric al scriitorilor francezi a căror operă a fost, într-un fel sau altul, influenţată de psihanaliză (Michel Leiris, Samuel Beckett, Georges Perec, Raymond Queneau, Georges Bataille), apoi un tur de orizont al psihanaliştilor care scriu şi literatură (englezul Frank Tallis, Philippe Grimbert, recent tradus în româneşte cu romanul său Un secret, J.-B. Pontalis, Julia Kristeva), încheind cu mai multe mărturii ale unor scriitori despre felul în care analiza personală a susţinut şi chiar modificat propriul scris. Psihanalista Agn