Un curier cu tolba plină

Povestea acestei reviste a început în mai 1990, cu şase luni înainte de apariţia numărului 1. Într-un restaurant din Paris, patru oameni, de meserie jurnalişti (şi ei sînt oameni), şi-au anunţat viitorii colaboratori că au găsit banii necesari lansării noii reviste Courrier International. O revistă săptămînală, intenţionînd să-şi informeze cititorii cu privire la ceea ce se întîmplă în lume, nu prin preluarea marilor reportaje scrise de gazetarii occidentali, ci prin citarea şi montajul articolelor scrise la faţa locului. Nu sînt interesaţi de privirea din afară, ci de cea dinăuntru. Nu există, în concepţia autorilor revistei, capitale importante şi continente neglijabile. În numărul festiv dedicat împlinirii celor 15 ani de la prima apariţie, selecţia făcută dă o imagine complexă şi tulburătoare, nu atît despre epocă - toţi ştim cum a fost epoca - cît despre zilele care au alcătuit-o: războaie şi premii cinematografice, căderi şi ascensiuni ale oamenilor politici, masacre şi tehnologii, toate se amestecă şi se ordonează, dînd un sens vieţii trăite pe acest pămînt. Nu e uşor de înţeles o lume unde în Nigeria, afro-africani musulmani ucid afro-africani creştini din cauza unor caricaturi apărute în Danemarca. Oamenii modeşti din redacţia acestei reviste nu ţin la celebritatea condiţiei asigurată de o semnătură repetată zilnic sau săptămînal. Condiţia lor intelectuală este dată de calitatea superioară a informaţiei oferite, temeiul real al unor comentarii pertinente. Cele 200 de pagini ale numărului aniversar sînt pline de articole inteligente, de reportaje sfîşietoare, de note acide. Am ales un fragment dintr-un interviu, departe de a fi cel mai spectaculos. Poate pentru că ni (mi) se potriveşte. Întrebat despre evenimentul cel mai important al acestor 15 ani, regizorul polonez de film, Andrzej Stasiuk răspunde: "Fără nici o îndoială, . căderea comunismului şi unificarea Europei. A fost o expresie a dreptăţii să vezi cum acest monstru însetat de sînge cade şi se zdrobeşte sub propria sa greutate. Dacă printr-o minune această creatură construită pe cupiditatea unor idioţi şi pe sîngele a milioane şi milioane de inocenţi ar mai fi durat, ordinea mondială ar fi acum cu totul alta. Să observi cum Europa e pe cale să se unească este o plăcere excitantă şi decadentă. E dificil să ocoleşti ideea că noi sîntem spectatorii ultimei tresăriri a continentului nostru minuscul, în realitate o insulă, un apendice al giganticului corp afro-asiatic. E dificil de asemeni să îndepărtezi bănuiala că asistăm la propriul nostru sfîrşit. E un sentiment frumos. Unificarea europeană nu a fost fructul unei voinţe comune, ci al hazardului, de unde şi tristeţea mea. Dacă sovietele ar mai exista, Occidentul n-ar mişca un deget de dragul nostru. Dar pentru că Imperiul rus a putrezit şi s-a dezintegrat, Occidentul a început să fie interesat de rămăşiţe. Şi pentru că s-a terminat cu comunismul, destinul meu s-a integrat în destinul lumii. Cînd fata mea pleacă în vacanţă, mă tem să nu se producă un atentat terorist undeva, pe drumul ei, dacă trece prin Roma, de exemplu. Şi sînt mulţumit cînd ajunge, în sfîrşit, în Sicilia, pentru că ştiu că în lupta împotriva terorismului, Mafia e mult mai eficientă decît Poliţia. În următorii 15 ani, distanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci va fi din ce în ce mai mare. Pînă la urmă, singurul lucru interesant pentru noi este posesia de bunuri şi consumul. Pe de o parte există bogăţia respingătoare, aproape pornografică a Occidentului, şi de cealaltă parte, miliardele de oameni care n-au nimic: se acoperă cu o cîrpă şi folosesc o cutie goală de conserve ca vas de mîncare. Ar trebui să-l implorăm pe Dumnezeu să repare această injustiţie, dar probabil că de ea se va ocupa diavolul. Oricum, urechile noastre nu sînt sensibile decît la vocea lui." (M. B.) trecerea prin reviste