Un bîrlădean, la sud de Gaza

Evacuarea coloniilor israeliene din Gaza am urmărit-o simultan cu lectura unei cărţi primite tocmai atunci de la Tel Aviv: Cea mai mare ţară mică. Plîngeri şi deplîngeri, semnată de cel mai bun gazetar de limbă română din Israel, I. Schechter. Între două scene fără de precedent în istoria ultimelor sute de ani, mi-a fost dat să citesc, la Bucureşti, aceste pagini ale unui om care, născut la Bîrlad, trăieşte în plin centrul Tel Aviv-ului, pe strada Zamenhof (inventatorul limbii esperanto). "Cînd eram deja un evreu în toată puterea cuvîntului, am încercat să nu mai fiu. Voiam să mă asimilez, cum a propus cîndva dr. Filderman, asimilismul părîndu-mi a fi un fard sub care nu se vede nici un rid al originii evreieşti. Ba chiar am vrut să-mi fac o operaţie plastică după care nu te mai recunoaşte nici mama care te-a născut. Ce n-am făcut ca să mă asimilez, să mă topesc, să dispar în ambianţa creştină în care m-am băgat? Nici o înmormîntare creştinească n-am scăpat, ca să mănînc colivă. Cu alte prilejuri mă delectam cu mucenici, cu ouă încondeiate, cu cozonaci aduşi preotului de la biserica Sfîntu' Spiridon. Pe mine mă cheamă Iţic, dar mă sărbătoream de Sfîntu' Ion fiindcă un Sfîntu' Iţic nu există. Dar mă cheamă şi Moişilevici. Ce nume e ăsta? Nu se potriveşte unui asimilat. L-am schimbat în Moisescu, însă l-am găsit că-i transparent, că se vede Moişă prin el. De aceea l-am schimbat în Mardare. Mi-am schimbat şi forma de vorbire. Eu sînt din Ploieşti, dar vorbeam ca de la Podu' Turcului şi Drobeta, adică într-un mişmaş moldovenesc-oltenesc. Spuneam ficior, în loc de fiu şi fusei, în loc de am fost. Şi cu toate astea legionarii şi alţi antisemiţi nu voiau să mă ia drept ceea ce voiam să mă dau. Ei pretindeau că cine s-a născut evreu nu scapă de această vină şi nici de pedeapsă nu poate să scape. La fel am păţit şi sub comunişti, cu toate că ei se lăudau cu rezolvarea problemei naţionale. Pe dracu', au rezolvat-o. Mi-am închipuit că mă topisem de tot, că nu mai sînt altceva decît un om internaţional. Nici colivă nu mai serveam, fiindcă religia e opium pentru popor, cum a zis Marx, care şi el fusese evreu şi s-a lăsat. Vorbeam ca Şauşăscu - ştirili, florili şi draji preteni. Rudele din Israel le omorîsem prin corespondenţă. Nu mai trăiau din punctul meu de vedere. Dar nu mi-a mers. Ele continuau să trăiască în dosarul meu de cadre. Acolo nu murea nimeni dintre ai tăi, nici străbunii şi nici regele Solomon. În Israel m-au forţat să redevin evreu. A trebuit s-o iau de la început, să învăţ Moide ani, Şma Israel, ce-i aia Purim, Tu bi Şvat şi postul negru Ghedali. Asta n-ar fi nimic, însă mi s-a spus că trebuie să mă consider ca unul care a ieşit din Egipt, scos de Moşe Rabeinu, cînd eu n-am fost în Egipt nici măcar ca turist. Ba şi frate cu toţi evreii din lume să mă consider, chit că nu-i cunosc, inclusiv cu rudele mele de aici, din Israel, chit că nu mai vreau să le cunosc. Am încercat şi aici să mă asimilez. M-am înscris în vreo două partide simultan, am ţinut cu Macabi Tel Aviv, am învăţat să spun ma pitom, lo roţe şi ben zona. Dar nici asimilarea asta nu mi-a reuşit. Toţi spun că se simte şi se vede de la o poştă că-s român." E ironia maximă în dramatismul ei: strămoşescul urlet - "Jidanii la Palestina!" - nu e doar atroce, ci şi pervers benefic. Abia acolo, la sud de Gaza, jidanii se simt români. În memoriile sale, marele rabin al Genevei, Alexandru Şafran, scrie că ironia şi autoironia abundă în istoria evreilor. Aşa e. Schechter o susţine şi el, în această poemă cu care se deschide ultimul capitol al cărţii, intitulat "Rugăciuni şi blesteme": "Pentru un tango e nevoie de doi ca şi pentru un sărut. Pentru un viol e nevoie de doi la fel ca şi pentru un şperţ. Şi pentru un asasinat trebuie doi cum trebuie pentru un interviu. Pentru un duet trebuie doi ca pentru o partidă de şah. De minimum doi e nevoie pentru o confidenţă sau pentru un secret şi chiar pentru o căsnicie. De doi e nevoie pentru o jignire la fel ca pentru un compliment. Numai pentru două păreri e suficient un singur evreu."