Un Austerlitz, după 20 de ani

Fred Astaire (Frederic Austerlitz), 1899-1987 Stranie şi binecuvîntată a fost acea săptămînă din urmă cu o sută şi ceva de ani cînd Cinemateca, aflată peste drum de Polar, avusese ideea unei completări fără cap, fără coadă, fără generic, fără cuvinte, fără cine joacă, fără regizor, ca un fel de bucată de meteorit căzută din cer şi nimerită exact pe ecranul din Magheru, unde nimeni nu o întreba cine e, ce vrea, ce cauţi tu în viaţa mea sau cu cine semeni dumneata? Nu semăna cu nimic şi nu căuta cine ştie ce. Era, serios vorbind, o bucată dintr-un film muzical, o secvenţă de vreo 15 minute, fără bătăi, dar ruptă din rai. Era neserios vorbind, un dans cu Fred Astaire. Începea cu un tangou, după aceea trecea la step, pe urmă apărea nu cu Ginger Rogers, ci cu Eleanor Powell, dansa cu ea, după care amîndoi se urcau pe pereţi şi mai sus. Nu-l voi descrie. Mă voi descrie. Am văzut prima oară bucăţica aceea de peliculă într-o luni cînd mă dusesem la deschiderea unui ciclu de filme grele şi profunde, realizate de un regizor greu şi profund - nu ştiu care, căci sînt mulţi în această direcţie. Fred Astaire, în dansul lui, mi s-a părut o completare drăguţă şi aleatorie. Filmul profund m-a captivat şi mi-a dat acea convingere gravă şi sănătoasă că mă va urmări toată viaţa şi va ocupa un loc important în cultura mea cinematografică. Noaptea însă, ca o fetişcană oarecare, am visat că dansez şi bat step ca Fred Astaire; îmi ţineam în braţe iubita - în perioada aceea o dulce normatoare pe un şantier din Giurgiu, care făcea în fiecare zi o navetă reciproc avantajoasă. Sîmbătă seara rămînea în Bucureşti, ieşeam şi dansam pînă spre două de dimineaţă la "Universităţii". Dansa excepţional. Încît marţi seară, de cum a aterizat în Gara de Nord, am dus-o la Cinematecă să-l vadă pe Fred Astaire, să vadă şi ea ce-i aia dans. Băiatul - aşa i-a spus ea - i s-a părut demodat şi depăşit. În timpul filmului grav şi profund, fata a adormit pe umărul meu, reacţie firească, dar care mi-a permis să reflectez la opinia ei despre Astaire. Am înţeles că, de fapt, fata voia să ne despărţim: nu Astaire, ci eu eram cel demodat şi depăşit, mi-a confirmat diagnosticul cînd s-a trezit, am condus-o la gară chiar în acea noapte. A doua zi, miercuri, eram la Cinematecă, să-l văd din nou pe dansator. Mi-au dat unele lacrimi. Dansul lui nu mi s-a mai părut aleatoriu, ci esenţial, dramatic, fundamental-în-raport-cu-lumea, cum se zice între oamenii serioşi, care nu bat step. Fred Astaire slăvea - exact prin step - potrivirea şi deplîngea nepotrivirea. El dansa ce era în sufletul meu. Am ieşit imediat după ce s-a încheiat completarea, nu aveam răbdare pentru un film de cultură cinematografică. Joi s-a lăsat cu o şedinţă grea - în timpul ei mi-am spus: "După asta mă duc să-l văd... stau 15 minute cu el şi plec..." Aşa am făcut. Vineri dimineaţă m-am învoit de la slujbă pentru un consult de sciatică, am traversat bulevardul şi am intrat la timp. Nu am mai plîns. Eram topit şi fericit, am venit la redacţie (aproape) dansînd şi i-am arătat (într-un acces de inconştienţă a disciplinei...) cum se bate step redactorului-şef, care (bizar, bizar) m-a dat exemplu de vitalitate şi optimism în faţa sciaticii mele. Vineri seară m-am dus din nou la locul (c)rimei interioare - am plecat imediat după ce s-a sfîrşit minunăţia, plasatoarea mi-a atras atenţia că "vine un western". Eram din nou mahmur şi meditativ, am mers singur pînă acasă, am adormit cu complicaţii. Ca sîmbătă să hotărăsc că nu mai vreau să-l văd pe Astaire, să intru la alt film pe bulevard şi să sar ca ars, la jurnal, speriat că s-ar putea să pierd completarea de la Cinematecă. Am prins ultimele ei imagini. Posedat de un diavol, am jurat că a doua zi, duminică, voi veni de trei ori la toate cele trei spectacole - mai ales că de luni se schimba completarea şi cine ştie cît timp urma să nu ne mai vedem. Aşa s-a şi întîmplat - intram, stăteam 15 minute, plecam, mă întorceam din două în două ore să prind tangoul şi stepul - dar, la ultimul spectacol, cînd am ieşit probabil transfigurat, plasatoarea a strigat către omul care rupea biletele la uşă: - Ăsta e! Mi-a fost imposibil să-i explic convingător ce caut şi ce doresc, din două în două ore, la film. Nu era însă un om rău. O imensă milă i se citea pe chip, ascultîndu-mi o polologhie în care sîmburele raţional era, desigur, un elogiu adus Cinematecii. Mi-a dat drumul. Cînd, peste ani şi ani, dl Frederic Austerlitz s-a îmbolnăvit şi a anunţat că nu mai poate dansa şi juca, am scris un articol căruia i s-a imputat că sună a necrolog. Nu-l reproduc. Chiar şi după 20 de ani de la moartea (nu dispariţia) lui, sună prea trist. Un necrolog propriu-zis despre Fred Astaire nu aş putea scrie.