Un adjectiv în atenţia lui Andrei Pleşu

Toate deceniile fiind obsedante, pe mine, în ultimul, din ’97 pînă azi, mă chinuie următoarea întrebare de o gravitate covîrşitoare: de ce nu mai avem mucaliţi? Ca şi atîtea şi atîtea specii ale naturii umane, şi mucaliţii sînt pe cale de dispariţie. Mă doare cumplit. Fireşte că, înainte de toate, m-am dus la DEX, să mi se definească noţiunea, altfel nu pot lucra; nimic pe lumea asta nu-i mai important, din punctul meu de vedere, ca DEX-ul. Acolo scrie aşa: "Mucalit - cel care, sub o aparenţă serioasă, e plin de haz; ghiduş, poznaş." Trebuie să fiu sincer: de la bun început, definiţia nu m-a mulţumit. Fiindcă, la noi, unde forma nu are decît un singur fond (cel caragialian), aparenţa se confundă cu esenţa şi asta distruge orice haz; redusă la esenţă, lumea e curat tragică, iar tragicul azi - precum s-a stabilit de la Napoleon încoace - e politica. Dar sînt oare politicienii noştri tragici? Te umflă un rîs! Ghiduşi? Poznaşi? Inutil să fim serioşi... De curînd - mulţumită acestui referendum pe cît de constituţional pe atît de hulit - am găsit, sînt convins, cuvîntul care exprimă şi adevărul, şi fenomenul. Cuvîntul nu e în DEX. Dl Andrei Pleşu, cea mai înaltă autoritate în domeniul adjectivelor, nu ştiu să-l fi folosit. Bolnav cum sînt în patima de a citi textele din cutiile medicamentelor, l-am găsit acolo, bulversant de exact: anxiogen! Adică provocator de anxietate, de angoasă, de mare îngrijorare, de intensă tulburare nervoasă, într-un cuvînt cît mai scurt: stres. De dimineaţa pînă seara - acel spaţiu de timp care pe vremuri chema imediat rima: "frumoase versuri scrie ţara..." - m-am uitat îndelung şi am ascultat totul, din ce în ce mai limpezit la minte. Preşedintele e anxiogen pe faţă, non-stop, chiar cînd rîde. Prim-ministrul e un anxiogen ceva mai subtil, dar cu spor. Guvernul, cu cît se vrea mai puţin anxiogen, cu atît e mai nereuşit. Opoziţia - oriunde s-ar plasa, la putere sau invers - emană anxiogenie între 98 şi 99%. Moderatorii - oricum i-ar chema... - "nu se există" dacă nu sînt anxiogeni. Filosofii nu fac sens dacă nu angoasează politic. Reclamele cele mai idilice - de la asigurări la detergenţi - au un sîmbure anxiogen. Prima pagină a oricărui ziar e de neconceput fără o bombă anxiogenă. (B)analiştii politici au laptop-urile şi dosarele încărcate de anxiogenie. Ziariştii nu au nume dacă nu scriu cît mai anxiogen cu putinţă. Oligarhii şi săracii, arbitrii şi cotonogarii (în fotbal), nostalgicii şi antinostalgicii (în cimitire şi biserici), toţi fac o politică mai mult sau mai puţin anxiogenă (aşa cum o admiratoare îi spunea lui Florin Piersic că are "ochii unul mai frumos decît altul"). În esenţa fără de aparenţă, cine nu e anxiogen nu e serios. Mai mult: dacă există o tagmă detestată, aceasta este, categoric, a celor "poznaşi, ghiduşi"... (De cînd nu aţi mai spus cuiva aşa?) Ei sînt nişte nenorociţi, nişte neserioşi, nişte anormali, nişte inconştienţi, nişte diversionişti, nişte apolitici. Mai ales apolitici. Care - mă înţelegi? - nu au nici un haz! Au în schimb haz anxiogenii: hazul lor e injurios, murdar, trivial, mitocănesc, parlamentar şi constituţional, violent şi fără maniere. ...De ani de zile duc dorul ultimului mucalit pe care l-am întîlnit, cîndva, la o gală de box, undeva, la un circ din Bucureşti. Doi grei, foarte grei şi semizei se băteau cu o energie apocaliptică, de ţîşnea sîngele pînă pe cămaşa albă a arbitrului; deodată, unul dintre noi, spectatorii entuziasmaţi de calitatea spectacolului, s-a ridicat brusc şi a plecat, aruncîndu-ne peste umăr un: "Dă-i în mă-sa, că sînt înţeleşi!". Printre răcnetele celor din jur, eu l-am auzit şi l-am binecuvîntat: avea un haz enorm sub aparenţa dezgustului. Zilnic, în faţa televizorului, urmărind boxul dintre Palate şi Parlament, am reacţia aceluia, dar nu mă ridic din fotoliu. Fiindcă mă simt tot mai anxiogen. Aici am ajuns.