Turul lumii prin delicii culinare cu Laura Albulescu

Oho, o gramadă de întîmplări tîmpe am avut. O să fac totuşi un top 3.

1) Eram în Delphi, pe 3 ianuarie şi în Grecia acelui an a început să ningă, prilej cu care s-a blocat toată ţara. Nu mai circula nimic: tren, autobuz etc. Aveam avion a doua zi la 7 a.m. Biletul nu a putut fi amînat, aşă că nu ne rămînea altceva de făcut decît să ajungem la Atena cum om putea. Cu greu am găsit un taxi dispus să ne ducă pînă în Patras, de unde am luat un ferry boat lumpen şi deprimant, apoi am luat alt taxi pînă în Corint, de unde ne-am urcat într-un alt taxi pînă la Atena. Şoferului i s-a făcut frică la un moment dat şi era hotărît să ne depună în Megara. Cu greu a fost convins să renunţe la această idee romantică. După multă secreţie de adrenalină, am ajuns la Atena, ne-am făcut bagajele şi ne-am urcat, fireşte, într-un alt taxi spre aeroport. Acolo am zăcut ore în şir pînă am decolat. Foarte distractiv.

2) În Tanger, am fost izbită graţios de o maşină care, din motive cît se poate de misterioase, a simţit nevoia să parcurgă în marşarier cîţiva metri şi să pocnească ca la bowling o fiinţă (eu) care se deplasa cît se poate de regulamentar. Menţionez că în maşină era o familie întreagă: părinţi, copii. S-au uitat la mine cu aerul cel mai firesc din lume, ca şi cum asta se întîmplă în fiecare zi. Nimeni, nici măcar copiii, n-au avut nici cea mai mică tresărire pe faţă. Şocul m-a ajutat să ignor durerile. De neuitat.

3) Sevilla, oraş splendid (Spania, o ţară pe care o ador). Am închiriat pentru o seară două biciclete ale Primăriei. Pe bulevardul foarte larg care duce spre catedrală, am intrat cu roţile pe şina unui fel de tgv foarte high tech, de-abia dat în funcţiune, probabil mîndria oraşului. Mişcarea fatidică a făcut să fiu catapultată de pe bicicletă cîţiva metri buni. Impactul cu pavimentul n-a fost deloc de neglijat. La scurt timp după, bicicleta (extraordinar de grea) a aterizat şi ea peste mine, zdrobindu-mi picioarele. Cînd m-am trezit, trecînd ca prin miracol pe lîngă o dislocare de şold, eram înconjurată de o mulţime foarte agitată care, începeam încet-încet să înţeleg, era hotărîtă să mă ducă la spital. A doua zi am intrat, în timp ce mergeam pe stradă, într-un copac. Frontal. Iar acel copac, destul de pipernicit, de altfel, se întîmpla, ca printr-un miracol, să aibă o creangă ruptă exact la nivelul braţului meu. Rezultatul a fost o mînă din care şiroia ca la balamuc foarte mult sînge. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns (nu inventez nimic, jur), Primăria din Sevilla a considerat că pentru o plimbare de jumătate de oră cu două biciclete, se impune să oprească din cont, cu care am garantat, 300 de euro. Banii mi-au fost returnaţi peste luni de zile.

Delicii culinare, într-o ordine absolut aleatorie: friptură cu prune la Cracovia, paella cu fructe de mare la Toledo, iaurtul şi chifteluţele din Grecia, cocteil de creveţi în Granada, genunchi de porc la Frankfurt, gulaş şi ştrudel de mac la Praga (a, şi bere), un ceai în San Marco, somon la grătar în Copenhaga, un Stroganoff, camambert în armagnac şi vin la Paris, cous cous în Tanger, turtă dulce în Pardubice, pizza şi paste oriunde în Italia, cheesecake în Gdansk, ouzo în Corfu şi cea mai bună cafea din lume, o lavă aromată, în Oslo.

Ce nu mi-a plăcut: nu înţeleg de ce oamenii sînt atît de înnebuniţi după scoici (celebrele huitres franţuzeşti – numărul 3, 7 bla bla). Mi se pare un snobism, au un gust repugnant, de mîl. Parcă mîncam mormoloci dintr-o băltoacă. Iarăşi, nu recomand nimănui vinul cehesc. Staţi cît mai departe de el! Berea, în schimb, inutil să o spun, e divină.