Tresărind

Oricît am fi de sceptici la ceea ce-i mai trece omului prin cap - şi slavă Domnului că îi trece direct proporţional cu scepticismul nostru, oricît am fi de pesimişti - şi slavă Domnului că sîntem, încît nici propriul nostru scepticism nu ne mai satisface, oricît am fi de obosiţi prin practicarea obligatorie a ironiei şi, mai ales, a autoironiei, incapabili de milă faţă de cei care le ignoră, oricît de cumplit şi larg căscăm în lungile discuţii pe care le avem cu noi înşine, în care ne imputăm dur pesimismul, deriziunea, carenţa de magneziu şi tragism, luciditatea, aceea numită de Eugen Ionescu şi "lumina multor palate sărace", sincerităţile de atîtea ori un lux al inimii pe care ni-l permitem inconştienţi la cît deţinem în bancă, oricît ne-am balansa, am bascula şi ne-am sfîşia în viaţa asta curat oximoronică, spre oroarea celor ce nu ne văd decît joviali, de parcă jovialitatea ar fi azi o ciumă, o crimă, un sentiment bolşevic (că cele fasciste cer explicaţii...), (hai, gata, nu te mai întinde), pe scurt: oricît de antipatici şi enervanţi ne sîntem nouă înşine ca şi celorlalţi, fie şi în inegală măsură, nu se poate, nu se poate să nu tresărim ca din morţi la citirea acestei ştiri machetate bine pe două coloane late, cu un titlu rece, apt să ne urmărească între 10 şi 15 minute: "A fost inventat telefonul care detectează minciunile". Pentru cei care declară fără să mintă, cu o invidiabilă nonşalanţă, că "dragă, de mult nu mai citesc nici un ziar", măcar pentru ei - nu pentru mine, un simplu jurnalofag nenorocit - mă văd silit să consum spaţiu explicînd că o societate londoneză va comercializa în curînd un telefon care "printr-o tehnologie sofisticată" va putea măsura "gradul de credibilitate al celor spuse" într-o convorbire; un dispozitiv special, luînd în calcul inflexiunile vocii, permite încifrarea nivelului de stres la care ajunge un om cînd minte; "dacă acest nivel depăşeşte nivelul 25 este aproape sigur că este vorba de o minciună" - ne lămureşte ştirea, rău hurducată stilistic, dacă asta mai are vreo importanţă (şi n-are). Tresărind, nu putem să nu observăm că acest telefon este, hotărît, altceva decît banalizatul şi defectuosul detector de minciuni folosit în justiţie şi poliţie. E limpede că telefonul are avantajul decisiv de a putea fi ţinut la ureche şi acasă, pe birou sau lîngă pat, într-o intimitate care-l umanizează. E şi mai limpede că el va opera într-un domeniu extrem de important, la care detectorul vechi nu avea acces, acela concentrîndu-se asupra minciunilor debitate de criminali, escroci, hoţi, tîlhari şi alte generalităţi. Nu, noul telefon detector poate avea un rol covîrşitor şi performant în domeniul cel mai sensibil şi mai vulnerabil la minciună, şi anume: în amor. O lume fascinantă - mai ceva decît a oceanelor - mi se deschide din momentul cînd, închizînd o clipă ochii, contemplu scenele acelea în care cei doi, vorbind ceea ce se vorbeşte în asemenea activităţi, cu inflexiunile bine cunoscute, de la şoaptă la strigăt, ar urmări pe cadranul magic nivelul stresului respectiv şi deodată, mai mult sau mai puţin brusc, ar apărea cifra fatidică - 25! Sau n-ar apărea - ceea ce n-ar fi mai puţin dramatic şi ferice. Nu mai dezvolt - căci mă feresc zi şi noapte de oribilul protocronism - ce succes ar avea această sculă de basculă la imensa populaţie de toate vîrstele şi sexele, a României, care, de mică, de la primele romanţe, ştie că amorul e sacru şi "un lucru foarte mare"; perspectiva şi a unei precizii în amor ar înnebuni-o mai ceva decît telefonul celular. Pauză de respiraţie. Pauză de gîndire, după tresărire. Vin şi întreb, tot pe româneşte: dom’le, englejii ăştia pe ce lume sofisticată trăiesc? Adică ei nu ştiu că se poate minţi la telefon fără nici un stres, adică fără nici o ruşine? N-au citit, nu zic de Shakespeare, da’ măcar un clasic de-al lor mai de dincoace, spre noi, un John Le Carré, un Graham Greene? Nu ştiu că se poate minţi de îngheaţă apele şi display-urile, cu o naturaleţe vocală la care adevărul - să stea şi în cap, cum îi place şi îi e obiceiul - niciodată nu va ajunge? Să nu fi auzit, la cultura lor, de naturaleţea minciunii, parte integrantă - pardon de expresie şi clişeu! - din banalitatea răului? La ce le ajută sofisticarea? ...Ai terminat? Pauză de gîndire. Şi: Eu, totuşi, aş da banii pe aşa ceva. Măcar ca să fie în casă, nu? De 10 ani, 2 luni şi 2 săptămîni - de cînd am scris acest articol, încă mă mai rog de cei care pleacă în Anglia să-mi comunice dacă acest aparat a fost pus în vînzare. Să se fi învechit deja şi eu să nu fi fost la curent? M-ar durea, ca ori de cîte ori constat că nu sînt la curent cu mersul lucrurilor. Un gînd de ajuns de luminos mă obsedează ca orice deceniu: dar dacă au renunţat la idee şi îndrăgostiţii încă mai pot minţi la telefon fără să fie prinşi? ERATĂ: în numărul trecut, în comentariul la scrisoarea dlui G. Neguţ, se va citi: "Gigi Becali e o maladie".