Travaliu de memorie

Am citit că se împlinesc 50 de ani de la premiera filmului Canalul al lui A. Wajda. ...Dimineaţa, îi telefonasem acasă, vorbisem cu mama lui, era mohorîtă la toate glumele mele cu privire la întîrzierea lui: - Şi-a găsit o fată la Timişoara! -... - Caută o partidă fericită! -... - A găsit o artistă de cinema! Ea bodogănea, nu avea chef de glume, "lasă-mă în pace, Relule!". ...În urmă cu o săptămînă, Leonard mă luase la campionatele internaţionale de atletism, pe Republicii, era sîmbătă, stadionul pustiu, cine vine la atletism, sîmbătă, după-amiază? ...Credeam că mă va prezenta unei atlete ceea ce m-ar fi încîntat căci, de mic copil, sportivii m-au fascinat, dar nu avusesem parte, în toată viaţa, decît de mîngîierile unei voleibaliste, vreo două săptămîni. ...Ne-am aşezat la peluza dinspre Puţul cu Apă Rece, eram numai noi doi pe gradenele putrezite de ploi, am urmărit cîteva curse de fete, ne-am ridicat de cîteva ori la intonarea imnurilor naţionale în cadrul unor festivităţi de premiere cu flori şi medalii. După ultima probă, cînd oficialii se retrăseseră şi ei - a apărut "mititica". O fată enormă, îmbrăcată în ie şi fotă, una din cele trei graţii care înmînaseră buchetele de flori învingătorilor. El îi puse haina sa de piele pe umeri, fata dîrdîia veselă şi se strînse la pieptul lui, deloc stînjenită de prezenţa mea. Avea fizic de discobolă, rîdea cu spor, mi-a venit imediat s-o întreb dacă a fost vreodată la ţară, mi-a răspuns imediat că "nu, sînt bucureşteancă get-beget coada vacii". (Dacă ar fi fost după ea, ar fi putut participa la un campionat mondial de dormit toată ziua, ar fi putut bate recordul mondial de ore petrecute în pat, exista un asemenea record stabilit de o thailandeză. Sau de o nepaleză...) El rîdea la toate prostiile ei şi îi potrivea tot timpul haina pe umeri, să nu răcească. "Mitica" era foarte departe de doamna T., obsesia mea şi a lui Leonard. ...Mama lui mă sună pe la 11 dimineaţa, era duminică, jucam belotă cu bătrînul domn S., femeia urla în aparat: "A murit! A murit!". Tatăl lui îi luă telefonul şi îmi spuse clar, cu o claritate născută numai din groază: - Ce zici ce nenorocire ne-a lovit? Băiatul meu a căzut cu avionul. Mergem la aeroport... Hohoti scurt şi închise. - Dă cartea! - îmi porunci bătrînul domn S., căruia îi mai spuneam şi unchiul Iosif, în amintirea unuia din partenerii săi de joc care nu lua "sanzatu" fără un valet alături pentru a nu fi fără apărare la un "tutatu" cerut de adversar. - Hai, dă cartea, repetă el, ce te uiţi la mine? I-am spus ce mi s-a întîmplat, "mi-a murit cel mai bun prieten". - Dă cartea! Nu mai ai ce-i face... Am bătut belota pînă la prînz, foarte concentrat, fiindcă bătrînul juca dur, neiertător la cea mai mică eroare şi permanent "în carte". Dacă nu-i mergea jucăria, făcea urît, fornăia, se enerva şi ca să-l liniştesc îl rugam să-mi povestească amintiri din 1912. Dar belota o juca formidabil, meschin şi rău. Mai ales în doi, unde e şi foarte greu fiindcă rămîn în pachet, ascunse, numeroase cărţi. Nu mă puteam înfăţişa în faţa lui slab, emotiv, sentimental. Am jucat îndesat, am cîştigat toate partidele, după care i-am spus că trebuie să plec la Cinematecă, la o retrospectivă Wajda... Care Vaida? Era unul, mare antisemit... Nu, ăsta e un polonez, cu W şi J... e împotriva antisemiţilor... Există polonezi ne-antisemiţi? - mă întrebă sumbru. Vorbeşti aşa fiindcă ai pierdut toate partidele... - şi l-am lăsat să bată meditativ cărţile, cu maxilarele bine încleştate; avea nişte maxilare lungi, ca ale unui palicar.