Tipic american!

Reader's Digest În urmă cu cîţiva ani cînd un grup de americance-scriitoare au aterizat în România la un "multicultural meeting" am aflat pentru prima oară şi de Reader’s Digest. Întrebate dacă îşi cîştigă existenţa din scris, două dintre americance mi-au mărturisit că într-adevăr vînd lunar articole pentru reviste de tipul acestei "prestigioase" şi, în acelaşi timp, "populare" publicaţii. Nu ştiam ce presupun acele stories, însă curînd mi le-au arătat pline de mîndrie: erau poveşti cu şi despre motani, "întîmplări adevărate" cu fermieri din Texas, sfaturi pentru tinerele căsătorite inspirate din experienţa personală, filozofii pseudojurnalistice pe tema vieţii şi a morţii, împînzite cu afirmaţii ale diferiţilor "specialişti" în aceste două "domenii", cum ar fi preotul din parohia X şi reprezentantul nuştiucărui institut pentru promovarea lucidităţii. "Tipic american!", veţi spune. Asta a fost şi ideea mea, preconcepută, e adevărat, în momentul în care mi-am propus, pentru o lectură "de vară", varianta în limba română a "prestigioasei", lansată cu ceva tam-tam şi cu reclamă "vizibilă" în staţiile de autobuz, în urmă cu aproape un an. Şi mi-am amintit desigur şi de acele americance pentru care scrisul era un hobby la fel de important ca şi tunsul peluzei sau slujba de duminică. Coperta revistei ar trebui să incite cititorul prin alăturarea "inteligentă" de titluri. De exemplu, "25 de întrebări despre viaţă au răspuns" şi, mai jos, "Iran - o nouă criză mondială?"; sus de tot aproape că trece neobservată asocierea de idei între "Oaspeţii nepoftiţi din mîncare" şi titlul revistei, cu uşoara confuzie dintre substantivul "digest" (publicaţie informativă) şi verbul "a digera". Pînă la urmă, rămîi cu senzaţia că revista îşi propune totuşi să-ţi ofere un conţinut uşor de "ingurgitat" care să nu-ţi provoace crampe şi balonări sau dureri de cap. Totuşi "lejeritatea" (atît cea a stilului cît şi cea a informaţiei) atinge acea limită la care nu mai poţi citi decît în diagonală şi pe sărite. Cel mult să-ţi sară în ochi "ştiaţi că-urile" autohtone de tipul "40% dintre români îşi doresc să lucreze de acasă pentru firmele la care sînt angajaţi" sau "aproape jumătate dintre români nu au mai fost la stomotolog de peste doi ani", unele dintre puţinele "produse" ale redacţiei de aici, majoritatea articolelor fiind preluate din "revista-mamă". Eventual "pilulele de rîs", amintindu-ţi de glumiţele de pe vremuri adunate sub titlul generic "Zîmbiţi copii!": "Ce are 40 de picioare şi cîntă? Corul şcolii." "Formula" adună la grămadă texte "documentate" despre "Ce vor să ne spună visele?" (inclusiv metode verificate de a ne aminti visele cînd ne trezim, cum ar fi "treziţi-vă încet!"), comentarii politice for dummies, ale experţilor americani în problemele Orientului Mijlociu, povestiri adevărate despre orfani, poveşti cu motani (posibil un trend?), jocuri sudoku, întrebări şi răspunsuri - "de ce apar blocajele de trafic?", reportaje, pagini educative care te învaţă cu poze stilurile arhitecturale sau cuvinte ca "logoped" şi "puericultor" şi "citate memorabile" cum ar fi cel al lui Jerry Seinfield: "Un copil de doi ani e ca un blender în funcţiune şi fără capac". M-a amuzat: noul test pentru depistarea menopauzei "Adio barza!". Din punctul meu de vedere Reader’s Digest - România este un eşec publicistic şi un bun exemplu că nu orice e "prestigios" şi "popular" la ei poate avea succes şi la noi. Publicul căruia i se adresează pur şi simplu nu există, căci pe tanti Mari de la butic, fan "Povestea mea", o va durea în cot de ce înseamnă "entomolog", iar cei interesaţi cu adevărat de Orientul Mijlociu nu vor căuta răspunsul la întrebarea "Cînd e cazul să spun un secret pe care am promis să nu-l spun?". Şi apropo de întrebări încuietoare, o temă de gîndire: "Cine a spus: n-am prieteni pentru că toată viaţa am fost şef? a) Mihai Tatulici, b) Ion Cristoiu, c) Cornel Nistorescu". (A. P.)